Cândva în centrul orașului Montreal ningea ca și acum, ca și mâine, ca și oricând. Un restaurant cât o un stadion acoperit, un fel de buncăr maroniu, masiv și inexpresiv stăruia în ninsori precum muntele, tocmai în America de Nord, unde potrivirea acordurilor germanice nu s-ar adăuga nicicum suflului polar.
Lumina dinăuntru și veselia te întâmpinau odată cu deschiderea porții grele.
Ne scuturam de zăpada și de stele de gheață, surprinși de sunetele alămurilor, ale unui Oktoberfest în iarnă.
În centrul sălii era o scenă rotitoare, un fel de carusel pe care orchestra își depăna muzică. Se rotea și clienții dansau.
În acea vreme lucrăm la câțiva păși într-un restaurant din Complexe Desjardins.
Mulți dintre membrii orchestrei aflate cu contract în Montreal erau invitații mei la prânz. Îi tratam așa cum se cuvine, mă bucuram să mai exersez germana, veniseră din Muenchen. Se bucurau să aibă pe cineva aici, devenisem fratele lor.
Îmi știau preferințele muzicale. Îmi aminteau de Împăratul Românilor din Sibiu ori de la alte taverne din Germania. Mi s-a întâmplat încă din facultate să mă regăsesc în studentul fără bani, salutat de chelneri și cu muzicanți în jur.
Într-o noapte de iarnă am ieșit împreună cu câțiva prieteni români, tovarăși imigranți. Liliana s-a dus. Își azvârlise cizmele și dansa desculț, Nea Ion, un țăran din Turda tropăia și el în cizme western, cu o pălărie de cowboy pe cap… S-a dus. Rodica, o amică din Sibiu se prinsese și ea în dans. În învălmășeala aceea, din neatenție, și-a rupt piciorul. De atunci șchioapătă puțin. Nu-i pare rău, e timpul în care îl cunoscuse pe Joseph ce avea să-i devină soț. S-a dus și el.
Tot pe atunci Dan a cunoscut-o pe Camelia cu care s-a prins în vals. S-au căsătorit, trăiesc împreună fericiți și până astăzi.
Intrăm în restaurant, orchestra se ridică în picioare și îmi intona Schneewalzer… Mă invitau pe scenă unde, antitalent, lălăiam și eu cu ei.
Ne țineam de după cap, precum camarazii.