În vagonul restaurant pe ruta internaţională Chişinău-Kiev toate locurile sunt ocupate. Drumul e lung, timpul nu contează, meniul e standard, muştarul iute…
Ospătarul priveşte plictisit la muştele de pe geamuri sau se strecoară clătindu-se printre mesele ocupate de două categorii de clienţi. O parte sunt localnici, îi recunoşti după hainele cenuşii, după feţele obosite, după sandviciurile aduse de acasă în hârtie de ziar. Sunt consumatori de bere… Clienţi neinteresanţi.
Ceilalţi sunt turişti, îmbrăcaţi în haine bune, cu croială europeană, consumă meniul comandat de societatea de turism, plata prin virament. Nici ei nu prezintă interes. La un capăt de coridor, pe podea, şade o ţigancă tânără cu un plod în braţe. Nu cerşeşte. Îi priveşte cu atenţie pe turişti, înţelege că sunt români din România şi din Israel. Şi în gălăgia surdă a vagonului restaurant se aude deodată o voce curată, melodioasă, sentimentală.
E ţiganca cu plodul…, cântă o doină… Versurile merg la inima turiştilor, ochii se umezesc, oamenii se privesc cu duioşie, solidari. Se ridică spontan, se apropie de femeia care cântă şi fac cerc în jurul ei. Doina se transformă uşurel într-o romanţă nostalgică, apoi în „Ierusalimul de aur”… Versul e curat, melodia limpede, simţi cum ceva cald ţi se strecoară în suflet şi cum mâna devine darnică.
– Ţine, femeie, să cumperi ceva pentru copil, ţine şi pentru tine, bravo!
Responzabilul priveşte de la tejghea, un zâmbet hoţ i se furişează în privire.
– O vezi, îmi spune, mare hoţomancă paparuda. Cînd clienţii sunt ruşi, cântă „Serile de lângă Moscova”, „Kalinka maia”, treburi din astea. Are cântece pentru ucrainieni, pentru nemţi, pentru americani. Face un ban frumos, şnapanca, nici nu ştii ce bine se cumpără în ultima vreme sentimentele naţionale…
– Dar are voie? O laşi aşa, cum vrea ea?
– De ce nu aş lăsa-o? îmi răspunde el cu certitudinea negustorului patriot. Să nu o las? Tu n-ai lăsa-o? Cântă doar aşa de frumos… Şi la urmă, îmi varsă jumătate din încasări.
Mare hoţomancă…
🙁