Dacă s-ar putea trage o concluzie axiologică aplicabilă unor domenii mai largi pornind de la prestaţia echipei naţionale de fotbal a României la actualul campionat european, ea ar fi cam aceasta: mult zgomot pentru nimic. Sau: cum se îneacă românul la mal.
A fost o demonstraţie exemplară despre cum nu trebuie în nici un caz abordate asemenea competiţii, din punct de vedere psihic, fizic, şi chiar moral, dacă doriţi.
Ne întrebăm acum ce rost a avut tot efortul calificării (meritorii) dacă ne-am prezentat la sprintul final fără suflet, adică fără suflare şi fără inimă, cu gândurile aiurea. Sau la ce ne-a folosit circul lălăielii cu mâna pe inimă a imnului naţional, dacă deşteptarea invocată nu a venit, dacă totul s-a făcut doar pentru camere şi nu a pornit din convingere.
Toate promisiunile jucătorilor şi ale antrenorului s-au dovedit vorbe în vânt, s-a plecat ca într-un concediu, cu aluri de mari vedete şi cu înfumurarea tipic levantină.
Ce rost au avut capetele sparte dacă înăuntru nu s-a schimbat nimic? Era mai bine să nu promitem şi să facem, să nu ne lăudăm şi să reuşim ceva. S-a văzut din nou că spiritul de echipă nu există la români, adică nu ştim ce înseamnă solidaritatea, acea forţă mobilizatoare care duce la eroism în luptă şi la victorii în sport, care produce surprizele de genul Greciei, campioana de acum patru ani sau recuperări de scor şi victorii de genul celei reuşite de Turcia după ce fusese condusă şi meciul părea jucat. Ne scuzăm “post festum” că avem o echipă prea tânără, dar care a fugit pe teren de parcă se apropia de pensie; când aveam o echipă îmbătrânită, invocam aceeaşi scuză a vârstei.
Pasele greşite din fotbal sunt ca şi discursurile politicienilor, exprimă o incapacitate funciară de comunicare, de dialog, pasele aiurea sunt ca vorbele în vânt, ratările nu sunt altceva decât promisiuni fără acoperire, minciuni în public. Bâlbâielile, mingile înapoi, lumânările în propriul careu şi degajările în peisaj sunt expresia lipsei de concept, de concentrare, de voinţă; la noi jocul de echipă înseamnă de fapt să dai vina pe celălalt, să-i dai mingea ca să scapi de ea, să fugi de răspundere, să tragi de timp…
Unde nu-i cap, vai de picioare….
Imnul nostru este încă foarte potrivit şi va fi încă foarte multă vreme, probabil etern, iar mesajul lui este perfect valabil, nu trebuie să ne ruşinăm de el şi să încercăm să îl schimbăm.
Avem nevoie de un spirit disciplinator care să ne canalizeze just şi efectiv energiile, de un antrenor din vest, de un manager care să fie investit cu putere şi căruia să i se dea timpul necesar să ne arate direcţia. Şi asta, nu doar în fotbal….
Dan Dănilă