ACUM.TV

 
Scriu şi plâng. Nu sunt deloc o plîngăcioasă, şi totuşi mă trezesc că lacrimile îmi umplu ochii. Ultimele trei zile au fost pentru mine sub semne speciale, apăsătoare: al unei primăveri în plin decembrie, al venirii definitive a Regelui Mihai acasă, şi al românilor.

Miercuri, 13 decembrie, corpul Regelui Mihai era adus în România cu un avion militar şi dus pentru cîteva ore la Castelul Peleş, locul naşterii şi drag inimii sale. Vremea e bună. Pe seară, întreg cortegiul intră în Bucureşti şi, în sfârşit, are toate aprobările din lume ca să treacă pe sub Arcul de Triumf. Dintr-o dată, oamenii rup rândurile şi se apropie de maşini, să-i fie mai aproape Regelui. Aplaudă şi filmează cu telefoanele. Poliţiştii se retrag. La Palatul Regal oamenii sunt deja adunaţi, vor să-i aducă negreşit imediat un ultim omagiu. S-a stat, totuşi, câteva ore, la coadă, din primele clipe ale depunerii în Palat.

Joi, 14 decembrie. O zi însorită, cu un cer ca-n cărţile poştale. Nici n-ai zice că peste 10 zile este Ajunul Crăciunului. Pornesc de-acasă spre Sala Palatului, către ora prânzului. În troleibuz, câteva doamne au în braţe crizanteme albe; coborâm la Universitate, şi ele, şi eu. Avem, se pare, acelaşi drum. Întind – nu ştiu de ce, pasul. Aş vrea să ajung cât mai repede. Şi chiar ajung. Gardul Palatului Regal este pavoazat cu flori, cu bannere, pe trotuar ard candele, televiziunile îşi fac şi ele treaba, au montat care de reportaje, trotuarul e proaspăt spălat, oamenii sunt deja înşiruiţi la condoleanţe, despărţiţi de restul trecătorilor cu garduri de protecţie. Pornesc de-a lungul cozii. Merg, şi merg, şi merg, şi ajung întru final la capăt, undeva, în spatele Sălii de concerte a Palatului (Acum, gîndind la mulţimile care au stat înşiruite ore întregi, parcă nu-mi vine să cred că acea coadă avea totuşi un capăt, mi-o închipui că se continua, se regenera, şi tot aşa…) În fine, mă aşez în rând. Este ora 12,30. Soarele ne bate în spate, e tare plăcut afară, chiar călduţ. Lumea e liniștită, tăcută.

Privesc puţin în jur, să-mi văd vecinii: în faţa mea un tânăr cam de 20 de ani (nu a vorbit nici la telefon, nici cu cei de lângă el, pe tot întreg parcursul), alături de doi domni, în spatele meu – două doamne, şi-un domn care citeşte „Dilema veche”. Peste vreo jumătate de oră se așează la coadă un grup mare de elevi de liceu – o recunosc pe profesoara de sport de la Sf. Sava. Copiii au flori albe şi lumânări. Unii, teribilişti, stau în tricou, li se pare cald. Sunt luminoşi, deloc gălăgioşi şi simt că fac ceva important stând aici. Înaintăm încet-încet. La un moment dat, o doamnă înaltă aduce un braţ de banane pe care le împarte celor din jur: „să fie pentru sufletul Regelui Mihai”. Pe lângă noi, cei din coadă, se perindă încontinuu, dincolo de gardul de protecţie, în ambele direcţii, sute de oameni: cei care caută capătul cozii sau întrebând încet „de cînd staţi”, apoi turişti străini – miraţi când văd atîta lume şi care întreabă „la ce e coada” … Unii poartă în braţe jerbe de trandafiri albi sau crem, alţii crini albi, alţii crizanteme albe. Peste ceva vreme, adică spre ora 18, ajungem la intrarea în curtea Palatului. Notabile pentru mine, în tot acest interval, sînt două persoane: un domn din faţa mea, potrivit de-nălţime, îmbrăcat nu tocmai gros, care ne-a spus că este mai mic decît Majestatea Sa, Regele, dar mai mare decît Iliescu (am aflat că are 90 de ani) şi că ştie foarte bine adevărata istorie a ţării ăsteia, şi cum şi-a bătut joc Iliescu de Regele nostru, şi o doamnă din urma mea, de 82 de ani, dreaptă şi tăcută.

Pînă ce am ieşit din Palat, niciuna dintre aceste două persoane – ca de altfel niciun altul din rând – nu s-a plâns de vreo durere – de spate, de picioare, de vreo nevoinţă sau de frig (între timp se întunecase şi scăzuseră şi gradele). Nicio persoană din jurul meu nu a vorbit cu voce mai înaltă, de fapt, atîtea ore, nu prea s-a vorbit deloc. Toată lumea aceasta nesfârşită a fost blândă, bună, calmă, civilizată, tăcută şi tristă. O muţenie care m-a năucit. Nu am văzut puştime cu căştile în urechi. Nu am auzit bancuri sau pe cineva înjurând. Nu am văzut persoane fumând – or fi fumat în afara rândului, poate; n-am auzit vreun copil plângând, deşi au fost mame şi taţi, cu copii. Aşa de mare respect pentru cineva, necunoscut direct, nu am văzut niciodată! Pe la 18,30 pătrundem în Palat. E cald aici, ne mai dezmorţim. Peste alte minute urcăm, pas cu pas, scara majestuoasă şi ajungem în Sala Tronului. Intrăm. În dreapta, orînduite în vitrine de sticlă – distincţiile şi însemnele purtate de M S Regele Mihai I al României. Apuc să observ două-trei vitrine doar…., apoi totul se înceţoşează. Preotul glăsuieşte cântări pentru petrecerea sufletului celui adormit. Ajung în dreptul Regelui – mă închin, mă înclin şi cer iertare. Asta e tot. Jos, la ieşire, în faţa portretului Majestăţii Sale, scriu câteva cuvinte în cartea de condoleanţe – iarăşi cer iertare.

Am ieşit afară la 19,10. Este puţin răcoare, dar nu e miros de iarnă.

Vineri, 15 decembrie, dimineaţa, la ora 8, coada e ca aseară – nesfârşită, parcă eternă. Este plăcut afară şi astăzi, o temperatură blândă. Întreaga zi şi noapte avea să fie un continuu pelerinaj cu mii de oameni.

Sâmbătă. Privesc la televizor sosirea la Palat a oaspeţilor străini şi întreaga desfăşurare din Piaţa Palatului. Tot ceremonialul este inedit pentru cei mai mulţi din agora, înţesată de lume. Emoţia este apăsătoare. Oamenii sunt împietriţi. Cortegiul funerar cu Regele Mihai aşezat pe afet de tun, porneşte. Din tăcerea aceea mută, lumea – un singur corp cu o singură inimă – începe să aplaude, strigă, plânge. Stau şi-mi dau seama, absurd de tîrziu, că eu sunt foarte aproape de traseul cortegiului, totuşi, cum de stau acasă??? În câteva minute ţâşnesc pe uşă, prind un taxi – nu ajung prea departe cu el – toate străzile sunt închise… Sunt la doi paşi de Piaţa Unirii. Aproape alerg. Ajung în sfârşit la fântânile lui Ceauşescu – mă caţăr pe marginile uneia – la fel ca mine fac alte zeci de persoane…Parcă sîntem cuprinşi de o febrilitate şi nerăbdare de-a ajunge mai aproape. Mergem pe bordurile de piatră ca să trecem dincolo, spre poalele Dealului Patriarhiei, moment în care ajunge şi întreaga procesiune, care acum urcă dealul pentru ultima slujbă pentru Regele Mihai, din Bucureşti. Jos, la poalele dealului, suntem o mare de oameni…, ca şi cum coada aceea de-acum două zile, din jurul Palatului, s-ar fi transformat într-o mare blândă, bună, calmă, civilizată, tăcută şi tristă. Foarte mulţi tineri, dar şi persoane în vârstă stau ca-ntr-un flashmob, nemişcaţi, cu candele aprinse în mâini – slujba de la Patriarhie este pe punctul de a începe. Am ajuns la timp.

Şi, pe rînd, toţi îşi scot smartphone-urile şi dau drumul slujbei… Lumea ascultă într-o linişte deplină, slujba de înmormântare a Majestăţii Sale Mihai I al României, pe telefoane. O doamnă mai în vârstă, micuţă, îmbrăcată în negru, cu o faţă bună şi blândă ţine intre degete, în dreptul inimii, ceva micuţ. La început cred că este o iconiţă – nu, este o monedă din argint, cu chipul Majestăţii Sale. Atît avea mai de preţ. Oamenii vorbesc în şoaptă. De fapt, nu prea vorbesc, dar se mai aud pe ici, pe colo, şoapte. După o oră şi jumătate, slujba s-a terminat. Cortegiul porneşte din nou. Coboară spre noi. Aplaudăm. Strigăm „Regele Mihai! Regele şi Patria” Dintr-o dată, lumea începe să alerge înapoi, tot peste fîntîni, ca să mai vadă puţin, să mai aplaude, să mai facă cu mîna, să mai arunce flori, să fie mai aproape pentru ultima oară. Afară este cald.

Gara Regală Băneasa. Românii. A ajuns şi întreg cortegiul de maşini, flancat întregul drum de trupuri vii de români care aplaudă încontinuu. Porneşte Trenul Regal cu Regele Mihai. Românii înşiraţi pe liniile de cale ferată, la ieşirea din Bucureşti, disperaţi, fac cu mâna şi strigă. Dintr-o dată, par ai nimănui, şi cred că aşa se şi simt. Trenul îşi urmează traseul încet, dar sigur, spre Curtea de Argeş – punctul terminus. Gări mici, Chitila, Titu – înţesate de oameni care flutură steaguri, aruncă flori albe, strigă şi salută. Piteşti – afară este de-acum întuneric, dar pe Majestatea Sa îl aşteaptă o mare de lanterne, din telefoane – de fapt, tot flori minuscule, albe – îi luminează ultimul drum spre odihna veşnică. Toţi strigă, aruncă flori în faţa trenului, aplaudă. Curtea de Argeş. Sute de preoţi înşiraţi cu lumânări în mâini străjuiesc intrarea trupului Regelui Mihai în Necropola Regală. Lumea e împietrită. Doar salvele de tun sfâşie solemn şi brutal întunericul nopţii.

…Duminică, 17 decembrie, 2017. Ieri erau 14 grade, soare, acum este 1 grad. Plouă, e frig, bate vîntul. Este iarnă! Regele Mihai, în discreţia, bunul simţ caracteristic, şi din dorinţa de a nu deranja pe nimeni, nici măcar cu o picătură de ploaie, a făcut posibile zile primăvăratece. Acum ştiu de ce, de câteva zile, simt în spate un gol şi-un frig permanent: eu, tu, noi toţi aveam, fără să ne dăm seama, o protecţie nevăzută împotriva răului declarat, a imposturii, a ticăloşiei, iar acum această platoşă de oţel, de Iubire nevăzută, s-a dizolvat ca un fum. Ce vom putea face de-acum, singuri, numai Dumnezeu ştie! Pe seară începe să ningă. Flori albe, micuţe, din înalturi, în calea noastră.

Ruxandra Constantinescu, 18 decembrie 2017

Acest articol a fost publicat marți, 19 decembrie 2017 la rubrica Reportaj.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.