Așa arăta „democrația” din România în iunie 1990Evenimentele petrecute în zilele de 13 – 15 iunie 1990 mi-au schimbat viața, spulberându-mi ultimele iluzii pe care le mai aveam că pot trăi în România post-comunistă.
Eram jurnalist la România liberă, din februarie 1990, deci exact în perioada de glorie, când tirajul ziarului ajunsese la 1,5 milioane de exemplare.
Pe data de 9 iunie mă întorsesem dintr-o călătorie de trei săptămâni în Canada și Statele Unite, care fusese cea mai interesantă aventură din viața mea, pentru că înainte de 1990 nu călătorisem nicăieri în lume.
Plecasem pe data de 20 mai, ziua primelor alegeri pluraliste în care Iliescu și FSN obținuseră scorul acela rușinos, 85% respectiv 66%, care demonstrau nivelul spălării pe creier a populației României.
Dar lucrurile aveau să se înrăutățească și mai tare. La numai patru zile de la reîntoarcerea mea, mă aflam pe Bulevardul Magheru, îndreptându-mă către Piața Universității.
Minerii fac legea
Era după-amiaza zilei de 13 iunie și în Piață ardea un autobuz. Erau scutieri care urmăreau diverși manifestanți, care însă n-aveau nimic în comun cu demonstranții conduși de Marian Munteanu și Liga Studenților, care se retrăseseră la patru zile după alegeri.
Mai încolo, pe calea Victoriei, la ministerul de interne, același haos. Eram împreună cu Francois Brousseau, un jurnalist pe care-l cunoscusem cu doar câteva zile înainte la Montreal și nu puteam să-mi dau seama ce se întâmplă.
Cei care erau în stradă păreau mai degrabă niște elemente declasate, puse pe creat dezordine, care nu erau tipul de manifestant anti-comunist.
M-am întors devreme acasă în acea seară și m-am culcat, deoarece nu mă simțeam bine, eram deranjat la stomac.
A doua zi mă trezește mama și-mi spune: “A sunat cineva și a zis să nu te duci la România liberă, că sunt minerii acolo”.
Nici până azi nu știu cine a fost cel care a dat telefon.
Am plecat prin oraș, evitând arterele centrale și Piața Universității, unde auzisem că minerii fac „ordine”, între altele bătând bărbați cu barbă și cum aveam și eu barbă, o minimă prudență m-a îndemnat să nu mă aventurez pe acolo.
M-am întâlnit cu Miller Crouch, secretar I al Ambasadei SUA la București, care m-a sfătuit, jumătate în glumă, să-mi rad barba și să-mi schimb sandalele ca să pot să o iau la fugă în caz că sunt atacat de mineri.
Dacă și un diplomat american vorbea așa, înseamnă că nu erau prea multe speranțe…
A doua zi, 15 iunie, am mers la redacție, unde se adunaseră mulți dintre jurnaliști.
România liberă în cumpănă
Liderul nostru, Petre Mihai Băcanu nu era în țară, era plecat în Canada, și poate a fost mai bine că a fost așa, deoarece în dimineața zilei de 14 iunie, un grup de tipografi isterizați (care aveau să refuze să tipărească ziarul în următoarele trei zile, așa cum se întâmplase și în anii 45’ – ’46, când comuniștii sabotaseră presa democratică), o bruscaseră pe blânda secretară, Mariana, lovind-o cu capul de perete și urlând ca niște animale: “Unde e Băcanu? Vrem să-l omorâm!”
A fost atunci o tentativă clară de „lovitură de redacție”, când Ștefan Zidăriță, unul dintre politrucii moșteniți din perioada comunistă, a spus jurnaliștilor adunați acolo: “Ni se cere să schimbăm linia ziarului și să renunțăm la privatizare (care avusese loc pe data de 1 aprilie – n.r.) și atunci ni se va permite să reapărem.”
A urmat o reacție de respingere în bloc și-mi aduc aminte de reacția vehementă a unor jurnaliști ca Doina Doru și Sorin Roșca-Stănescu, care au întrebat: “Cine sunt cei care ne cer asta? Ce suntem pe vremea lui Ceaușescu?”, la care Zidăriță, care era doar un biet agent al regimului Iliescu a dat înapoi și n-a mai zis nimic.
Luni 18 iunie a avut loc o adunare generală a salariaților acționari care a votat cu o majoritate covârșitoare continuarea liniei ziarului și încrederea în conducerea Societății “R” care edita ziarul.
Momentul de cumpănă s-a produs atunci când caricaturistul Cristian Topan și corectorul Simion Buia și-au arătat rănile oribile căpătate ca urmare a bătăilor administrate de mineri.
Buia avusese proasta inspirație să le arate minerilor, sosiți la 2 dimineața pe 14 iunie la ministerul de interne, legitimația de la România liberă, iar Topan fusese găsit în Piața Universității cu un exemplar al ziarului în sacoșa pe care o purta.
Deja atmosfera se schimbase în urma indignării pe plan internațional și țin minte că din 10 în 10 minute băteeau la ușa sălii unde avea loc adunarea noastră tipografii care erau îngrijorați că nu trimitem ziarul la cules.
Ofensiva neo-comunistă
Zilele următoare le-am petrecut într-o neagră depresie. Mi-aduc aminte o discuție cu tatăl unuia dintre colegii mei de redacție căruia i-am spus că aceste evenimente mă determină să nu mai văd niciun viitor în România.
Tatăl colegului meu, care scria la imundul cotidian al FSN, Azi (responsabil în bună măsură de incitarea la ură care a generat evenimentele din 13 – 15 iunie), a folosit discuția privată dintre noi și a publicat un editorial a cărui concluzie era: “Du-te învârtindu-te, țara n-are nevoie de oameni ca tine.” Cel puțin a avut decența de a nu-mi menționa numele.
Ceea ce nu s-a sfiit câteva săptămâni mai târziu să facă editorul aceleiași fițuici neo-comuniste, Octavian Știreanu, ulterior senator și consilier prezidențial.
Într-un editorial intitulat “Petru Clej și Codul Penal” Știreanu mă amenința direct. Aflase prin intermediul “ciripitorilor” care trăseseră cu urechea la o discuție pe care o avusesem cu senatorul american Robert Dole, la reședința ambasadorului SUA la București.
“Vina” mea? Îi mulțumisem senatorului pentru ajutorul acordat României libere în achiziționarea unei tipografii pentru a putea contracara șantajul tipografilor angajați ai statului.
Rămas bun!
Lucrurile începuseră să se normalizeze întrucâtva în România, dar eu eram decis să nu mai inoportunez țara cu prezența mea.
I-am dat dreptate lui Silviu Brucan că românii în marea lor majoritate erau prea spălați pe creier atunci ca să înțeleagă ce este democrația.
Și nu numai democrația, ci și economia de piață. Mi-aduc aminte de întrebarea, atunci când România liberă se privatizase, “Cine vă dă vouă bani?”, pe care, sincer să fiu, nu o înțelegeam.
După cum nu înțelegeam nici întrebarea “Și ți-a dat BBC-ul casă?”, pe care mi-o puneau unii cunoscuți din România după plecarea mea la Londra.
Explicația era de fapt că în comunism nimic nu se vindea, nu se închiria, nu se câștiga, ci „se dădea”.
Am plecat pentru că nu eram dispus să-mi pierd nu 20, ci în opinia mea 40 de ani (cam cât a rătăcit Moise prin deșert cu evreii ieșiți din robia egipteană înainte de intrarea în pământul făgăduinței), până ce majoritatea românilor va înțelege ce este democrația și economia de piața.
Puțini mai îndrăznesc azi, cu excepția lui Ion Iliescu și a câtorva indivizi din jurul lui, să mai justifice evenimentele din iunie 1990.
Majoritatea s-au întors împotriva lui Iliescu (mai bine mai târziu decât niciodată), dar mulți dintre cei care s-au alăturat în acele zile deversării de ură și prostie au azi alte marote: anti-europenism, naționalism de “mucava”, conspiraționism, negaționism, antisemitism, rasism, xenofobie, homofobie, etc.
Așa încât, nu trece zi să nu mă felicit că am părăsit România la aproape un an după evenimentele din 13 – 15 iunie 1990, fapt pentru care, paradoxal, trebuie să le mulțumesc lui Iliescu, minerilor și majorității populației de atunci a țării.
În ’91 cînd am vizitat România, i-am spus mamei, atunci avea 77 de ani, cînd m-a întrebat cum văd democraţia română:
Cine a trăit adevărata democraţie e prea bătrîn, iar actuala generaţie o cunoaşte din cărţi.
Pînă va fi o adevărată democraţie în România o să mai curgă ceva apă pe Dîmboviţa.
În pespectiva anilor, nu cred că am greşit.
Este un articol memorabil si foarte trist. Doare mai mult sa vezi cum exodul celor ce au plecat si mai pleaca din tara creste dupa 1989.
Sunt convins ca multi dintre cei ramasi in tara nu inteleg sau refuza sa inteleaga decizia de parasire a tarii de origine.
Oare ce se intampla cu tinerii de astazi si cu cei din mediul rural?
Romania fara aceste doua categorii vitale se va prabusi si mai mult.
Soţia mea a văzut minerii de foarte aproape.
Fiind rac, n-ar fi acceptat altfel să plecăm niciodată. Deci trebuie să le mulţumesc lui Brucan şi minerilor şi cui i-a adus.
Cu toate astea, va trece ceva vreme până să mă obişnuiesc cu ideea că trebuie să pleci la mama naibii, să stai cu capul in jos, să mergi pe partea stângă a drumului, să vorbeşti altă limbă, ca să trăieşti normal.
Da, avem si noi vecini cu capre şi caprei noastre nu-i e întotdeauna bine, suntem urmăriţi continuu cu tehnologiile actuale, suntem turnaţi pentru apărarea patriei, dar nu suntem urâţi.
Nu, deocamdată.
Din pacate, o parte din violenta acelor pumni si acelor ocari din vara lui ’90 a ramas neschimbata, imbracand numai alte forme de exprimare – limba engleza, Internetul, e-mailurile cu cc-uri maiestru gandite, apropo-ul fin, etc.
Unde domnea violenta bruta a nasurilor sparte exista acum zambetul mieros, aluzia parsiva si calomnia atotprezenta.
Sigur, nu pot generaliza, dar, in aceste 16 luni de cand traiesc din nou in Romania, le-am intalnit foarte frecvent, la fel de virulente, thank you very much, ca si violentele „pe fata” de odinioara.
O sa mi se spuna ca astea exista oriunde, si ca nu am facut decat sa invatam a schimba limba de lemn de odinioara pe surasul de plastic drag americanilor.
In parte, asa o fi, dar pasiunea obsesiva, morbida, atotcuprinzatoare, de a vedea murind (if possible, in chinuri) capra vecinului sunt clar de sorginte locala.
Cate un inger adevarat pe care il mai intalnesti – si nici acestia nu sunt rari in Romania – nu face, din pacate, decat sa confirme regula, prin contrast.
De aceea, Petrica, sau SI de aceea, exodul tinerilor, si al mai putin tinerilor, exodul oriunde, oricum, numai „out of here” sa fie, continua.
Este un articol adevarat si trist. Trebuie adaugat ca tot atunci au fost inventate genialele sloganuri comuniste: „nu ne vindem tara” si „moarte intelectualilor” pe care eu le-am auzit scandate de muncitoarele vesele de la Apaca in metrou, in timp ce-si aratau chicotind buricul la calatori. Si tot atunci am auzit scandata si „poezia” fatalista si ironica a anti FSN:
„Cu FSN-ul in cetate
Spre viitor noi am pornit
Suntem ALATUREA STIMATE
Conducator de toti iubit”.
Dar marturisesc ca eu am evitat Piata Universitatii si orice lupta politica pentru o societate mai buna pentru ca si noua echipa anti-comunista,ca si echipa contestatara de jurnalisti, condusa de dl Bacanu…au fost la fel de crancen homofobe ca si echipa comunista.
Pentru noi homosexualii s-a inlocuit obiceiul de a ni se da in cap cu steaua cu alt „obicei de tip nou”: sa ni se dea in cap cu crucea! Si principalul vinovat care dadea tonul era democratul nou Bacanu!
Atunci unii care au auzit de acel celebru preot cu fundul in doua luntri, Burducea, spuneau pe buna dreptate: „Ca parintele Burducea/Cand cu steaua cand cu crucea”
De ce s-a intamplat asta? Si din nou, de ce se intampla, cu 18 ani mai tarziu, acelasi lucru si in Basarabia? Ca PPCD-ul?
De ce a fost echipa anti-comunista atat de homofoba? Si de ce comunismul a fost inlocuit ostentativ si in cel mai prost gust in paginile ziarului „Romania Libera” de un credincioslac de balci, care iti trezea greatza?
Gabriel, povestea cu capra vecinului este cu mult mai generala decat iti imaginezi. Intrucat am trait intr-o vreme intr-o comunitate 80% chinezeasca iti pot spune ca la ei e mai rau decat la romani! Si ei au expresii speciale pentru acest fenomen.
Cat despre americani, ei folosesc cuvantul…german „Schadenfreude” pentru a exprima aceasta ideie.
Dar problema este universala.
Si aruncarea pisicii moarte in curtea vecinului e ceva universal.
Anton, atata doar, ca primind Schadenfreude cu Galgenhumor, sau facand bonne mine a mauvais jeu, sau facandu-te ca ploua – si lista expresiilor desemnand „intoarcerea celuilalt obraz” cred ca poate continua printre dialectele si popoarele pamantului – ajungi, ca evreu, ca homosexual, ca intelectual, ca ochelarist, ca barbos cu sandale, etc. (criteriile de „selectie” – atroce cuvant – sunt foarte creative)la cate un Auschwitz sau
altul.
Vezi tu, stanga este in mod clasic si peren faramitata, tocmai din cauza recunoasterii „diferentei”, pe cand O stea (cu cinci colturi), O cruce, O ce vrei tu ii uneste sub UN stindard pe „ceilalti”, deci ii face si mai puternici.
Ai cumva ceva material despre represia minoritatilor (in cazul articolului tau, cele sexuale) in enclavele culturale totalitare din lumea libera- (nu stiu- Amish, evrei ortodocsi, etc.)?
Bun articol!
De ce trist? Este o marturie obiectiva. Din partea unui „intelectual”, „barbos”, „agent”, etc.
Cred ca trebuie sa te feliciti pentru ca ai reusit sa traiesti astfel de evenimente (neplacute, fara indoiala). Si pentru ca poti depune marturie si pentru ca ai reusit sa te edifici de situatia din Romania si ai ales calea exilului (dureros, dar mai eficient; cred ca ai reusit sa faci mai mult pentru tara ta de acolo, decit ai fi reusit de aici.).
Din pacate, fortele alea continua sa existe si sa functioneze. In secret, in minoritate, dar continua sa influenteze viata de zi cu zi din tara.
Numai ca acum sunt…”democrati”. Au inlocuit bita si bataile publice cu „acte legale”, „decizii juridice”, „Constitutie democratica”,”legi…corecte”, etc.
De ce a fost posibil un astfel de cataclism social?
Pentru ca s-a activat (de catre mass-media…”democratica”, „revolutionara”;nu toata, mass-media, de asta am folosit ghilimele; de altfel, marturia este clara in sensul asta) ura, intoleranta si toate tipurile de raspuns violent cultivate de comunism cu multa grija, 50 de ani. Si nu in ultima instanta, teama organizatorilor, participantilor, etc. Teama ca daca vin „americanii” si „democratii” vor fi ei victimele unor astfel de violente. Si deci,…
Aveti dreptate, stinga este blamabila. Politica ei este clar esuata nu pentru ca a adunat sub acelasi stindard oamenii cu aceleasi probleme, ci pentru ca a incitat (si uneori a propavaduit direct: „Dictatura proletariatului”, „clasa contra clasa”, etc.) la violenta si intoleranta.
Si pentru ca a construit o lume bazata pe abuz si arbitrariu. In comunism, legea nu conteaza. Raportul dintre oameni se reglementeaza doar prin subordonare fata de forta conducatoare si sleahta de banditi care se afla in frunte. (De la nivel de echipa de lucru, scara, fabrica, pina la oras-judet-tara. Iar in partid de la organizatia de …baza pina la „Liderul maxim”.)
Din pacate, acest sistem continua. Si s-a extins si-n lumea…afacerilor.
Politia, Parchetul, etc. nu apara „tara” sau interesele „individului” ci gastile care conduc. (Atit in ansamblu cit si ca indivizi separati. De asta coruptia la virf nu poate functiona. Pentru ca „ei” nu pot fi trasi la raspundere. Nici pentru greselile din viata publica (legate de functiile pe care le detin), nici pentru (fraude, mita sau viol) crima in viata privata. „Ei” sunt comunismul vechi sau nou si lor li se subordoneaza tot aparatul represiv. In schimb, ei pot obtine condamnarea oricui, pentru orice. Doar pentru simplu fapt ca asa vor „tovarasiile lor”.)
Stinga mondiala, ar trebui sa se delimiteze nu doar de comunism ci si de liderii comunisti care nu s-au dezis de practica. (Ca la teorie sunt tari.) Pina nu condamna coruptii din interiorul stingii, solicitind masuri dure si de stat, dar mai ales pe… „linie de partid”, nu sunt decit niste jalnici complici ai fraudelor de aici si ai fraudatorilor.
(Din pacate, povestea cu femeile de la APACA este dureroasa pentru noi. Utilizind tot felul de sloganuri:”emaciparea femeii”, „condamnarea dpendentilor de sex”,dar in practica inchizind bordelurile si blocindu-i pe cei care nu utilizau „tovarasele” lor din dispozitiv, etc., sistemul comunist a utilizat in proportie de masa femeile ca agenti secreti. Ca turnatoare, agente de propaganda, provocatoare si nu in ultima instanta „prostituate ideologice”-pentru „cauza”-. Este un exemplu de pervertire a unor notiuni democratice in practica. Este un semnal de alarma pentru lumea democratica, in general, pentru stinga in special. Pina nu se recunoaste imixtiunea puterii politice in viata privata, in familie, nu se poate crea nimic pe acest suport. Ba mai otraveste si noile relatii, care folosesc oameni si teze compromise in est.)
Este bine sa ne amintim de trecut, pentru a vedea ce s-a facut pina acum si ce mai avem de facut.
Toate cele bune din Constanta!
Gabriel, sunt total de acord cu tine in privinta necesitatii aplicarii riguroase a corectitudinii politice, lucru pe care inteleg ca il sugerezi.
Asta ne-ar scuti de multe probleme!
Intamplarea face ca am fost in contact intr-adevar cu numeroase minoritati de tot felul, de la hutteriti gay, la amish, la evrei de toate nuantele (si sunt enorm de multe), la israelieni traind in SUA, la romani aflati de 4 generatii in America si care se mai simt inca romani, la mexicani de sapte feluri, vietnamezi, chinezi filipinezi etc. etc.
Nu cunosc situatia evreilor ortodocsi gay decat din emisiuni tv, pentru ca ei se baricadeaza in interiorul cultului lor si nu ies din carapace niciodata. Credinta lor este ca sunt poporul ales si nici nu discuta in general cu altii (cu „gentiles”).
In general se spune ca gayii sunt de doua feluri: gay propriu-zisi si gay Orthodox Jews, din acest motiv (poti vedea din anunturile pe internet ca evreii gay ortodocsi cauta numai „similar”. Barierele sunt create de ei in scolile yeshiva si consider acest lucru ca o mare problema.
Hutteritzii si Amish gay sunt evident persecutati de structurile lor si obligati sa iasa din comunitatea lor, dar nu percep asta ca pe o problema, ci mai mult ca pe o oportunitate.
De obicei este usor sa depistezi cine este hutterit, pentru ca ei au pasiunea gatitului pentru toata lumea in colectivitati! Sunt bucatari buni, de mici! Mormonii au cel mai mult de suferit si sinuciderile la mormoni nu sunt deloc o raritate.
Totusi problema e mult mai complicata decat putem sa discutam aici. Exista multe cazuri in care prejudecatile anti-minoritare sunt exacerbate de cauze reale.
De exemplu „black on black crime” este componenta majoritara criminalitatii in America, cu mult deasupra crimelor negrilor contra albilor sau invers. Iar unii acuza societatea de …rasism! Fals!
Cum ar fi spus Caragiale: „desi crimele african-americanilor contra lor insisi sunt cele mai numeroase crime in America, totusi cei mai numerosi puscariasi sunt negri! Cum ne putem explica acest paradox, acest miracol???”
Tii minte pasajul din Caragiale cu evreii: „In Iasi nu exista nici un negustor roman. Cu toate acestea toti falitii sunt evrei! Vrem sa avem si noi falitii nostri!”.
Din experienta proprie: cand ajungeam in Newark, NJ, unde 80% din populatie este alcatuita din African-Americans,toti taximetristii fiind negri, se bateau intre ei care sa ma ia, in ciuda faptului ca la aeroport asteptau impreuna cu mine si calatori negri veniti inaintea mea! Rasism black on black?
Cred ca acest material (you tube video) realizat de reputatul om de stiinta Richard Dawkins care s-a ocupat si de problema autosegregarii diverselor culte si evolutiei memetice poate explica foarte clar ideea de mai sus. Filmul a fost realizat in comunitatea hasidica din Londra, dar situatia din New York este identica.
http://www.youtube.com/watch?v=5BmBnvFTCW0
In esenta, cultele care cladesc ziduri intre lumea inconjuratoare si ii priveaza pe copiii lor de toate beneficiile unei societati normale si insasi problema discriminarii nu mai are sens pentru ele: se autoexclud si se autodiscrimineaza.
In cazul homosexualilor si altor minoritati (ca evreii persecutati de Antonescu) situatia este inversa: societatea a creat zidurile respective. De fapt o frumoasa poezie a lui Kavafis exprima chiar aceasta realitate:
„fara sa simtim, fara sa stim, fara sa ne dam seama/ei au creat un zid in jurul nostru”..(am citat din memorie.
E mult de lucru, Gabriel, pentru o societate mai buna. De ambele parti!
Da, un nou zid s-a creat in jurul tuturor. S.O. a cistigat primaria capitalei.
Teoriile sunt depasite, iar, de practica. Sa vedem ce va face, dar nu cred ca lucruri bune…
Pentru citeva zile, nu voi fi in contact cu computerul.
Discutiile au rezolvare doar teoretica. Pentru moment. Si uneori, nici in teorie nu suntem toti de acord. Mai e de mirare ce se intimpla?
Da, zilele de la mijlocul lui iunie ’90 au avut pentru cei care militasera pentru democratie un gust de fiere. Resimt si astazi acel gust, greu de definit in cuvinte. Un gust al disperarii neputincioase…
In acele fatidice zile pierdusem orice speranta pentru mine, familie, prieteni, adica acel micro-univers specific omenesc.
Imi reamintesc si astazi, parca ar fi fost ieri, zambetele satisfacute ale sobolanilor speriati in decembrie ’89, convinsi ca „vremurile bune” sunt pe cale sa se reintoarca.
Trebuie sa recunosc ca atunci am avut ocazia sa reanalizez „agenda telefonica”. Am inceput sa sterg nume si adrese din agenda personala.
Cu furie, chiar cu o patima nesanatoasa si, poate, ca orice patima, subiectiva la modul absolut. Drept urmare, la transcriere, agenda era subtirica…
Dar nu-mi pare rau. Iunie ’90 a fost primul mare moment al adevarului, „trezirea din betie”.
Atunci cred ca a inceput prima separare a apelor. Continua si astazi, lent… dar continua.
mda…prima separare a apelor. Dar nu mai mult.
Procesul inceput atunci, continua. Si asta e lucrul cel mai bun. Numai ca s-au creat si complicitati care functioneaza pefect, intre fostii organizatori. Tot ei au puterea. (Sau citi au mai ramas din ei. Timpul…( Pacat ca tinerii promovai sunt recrutati si formati de ei. Nu te poti astepta la nimic bun din partea lor. De ei scapam prin simpla trecere a timpului, dar sistemul lor continua. S-a acceptat doar proprietatea privata. -in general, a lor-. In rest, nimic.)
Cred ca a fost vorba de ultima mare manipulare din Romania. Sper.
. in data de 13 iunie 1990 in dreptul Ministerului de Interne mi-a vijiit un glonte pe linga ureche
. cu citva timp inainte, murisera doi tineri impuscati, unul in ceafa, altul in stomac cu arme indreptate din minister spre trecatori
. se striga de peste tot: „Jos Iliescu! Jos Iliescu! Jos Iliescu!” iar prin alte parti: „Jos Comunismul! Jos Comunismul! Jos Comunismul! ……..
Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, trebuie să recunosc că Iliescu și minerii m-au ajutat, în felul lor.
Sa va ajute mai departe bunul Dumnezeu tot asa cum v-au ajutat minerii, bunule domn Clej. N-ati incercat sa puneti vreo lumanare la „cuvioasa Parascheva”?
@Petru Clej
> Acum, după 25 de ani de la acele evenimente, trebuie să recunosc că Iliescu și minerii m-au ajutat, în felul lor.
În sensul „unintended consequences” ? 🙂 Da, se mai întâmplă… Unde dai şi unde crapă!
Nu am aprins la Sfânta Barbara, patroana minerilor…