Cuvânt înainte
Viaţa ne întâmpină ca pe nişte oaspeţi trecători; ea a existat înainte de sosirea noastă şi continuă mult după ce o vom părăsi. E ca şi cum te afunzi în apele unui râu, te bălăceşti un timp, înoţi un pic, apoi ieşi afară să te usuci la soare. Tu pleci, dar râul rămâne la fel ca mai înainte să-şi continue nestingherit curgerea lină de veacuri către marea de ape . Ca oaspeţi, noi putem privi viaţa cu ochi încântaţi de minunăţiile care ne înconjoară, ori defăimători şi nemulţumiţi de ospeţia ei. Nu toţi oamenii văd acelaşi lucru, deşi au în faţă acelaşi tablou. Eu nu am caliatea să judec pe nimeni, dar în scurta mea trecere am căutat să receptionez precum imaginile unui aparat de fotografiat câteva instantanee, aşa cum le-am prins ca martor al unor locuri şi fapte apuse. Imaginile au menirea să menţină vie amintirea, aşa cum o fac documentele, cu tendinţa de a lăsa celor de după noi dovada că parte din cărările lor poartă încă amprentele paşilor noştri şi ale celor ce ne-au precedat. Şi nimic nu-mi răsplăteşte mai mult efortul de a fi înmănunchiat imaginile din povestirea ce urmează decât credinţa că ele vor fi înţelese, judecate cu îngăduinţă şi păstrate de către cei care duc mai departe, nestinsă, făclia noastră.
David Kimel
Toronto, 2008.
La început a fost lumina
I
Cartea Vieţii se scrie singură, noi numai proiectăm pe paginile ei albe calea ce-o alegem, ori cea care ne-a fost hărăzită. Cartea Vieţii nu are nevoie de un limbaj sofisticat sau de metafore poetice ca să–şi descrie povestea. Ea urmăreste pas cu pas, oriunde şi oricând, ca un aparat de filmat nevăzut dar prezent, fiecare mişcare ce o facem. Din această carte ne solicităm amintirile şi creem istoria.
La masa mea de scris am în faţă această pagină imaculată, simbolizând parcă primele momente din viaţa mea în acel început de zi din 20 ianuarie 1934. Am fost primul născut intr-o familie unită numai cu doi ani mai devreme. Tata avea 28 de ani, era tipograf, paginator la ziarul Dimineaţa. Mama era venită din Bulgaria fără să cunoască limba Română, avea 29 de ani. Prima mea locuinţă a fost în casa domnului Tabacu din strada Sabinelor la numărul 10, nu departe de Parcul Carol. Aici aveam, ţin minte, două camere, din care prima servea şi ca bucătărie şi ca salon. O perdea cu flori gingaşe pe fond alb despărţea de restul încăperii maşina de gătit şi masa de bucătărie. Lângă perete, în partea din faţă a camerei, un dulap masiv din lemn lustruit, cu vitrină în partea de sus şi geamuri de cristal ce lăsa să se vadă toată sticlăria şi porţelanurile de care mama era aşa de mândră. În mijlocul camerei, masa cu patru scaune, dichisită cu o faţă de masă brodată chiar de mama. În camera cealaltă era dormitorul. Curtea era un careu pietruit în întregime cu bolovani rotunjiţi de vreme, şi nu ţin minte să fi avut un copac sau alte plante in jur, doar trei corpuri de case ce formau un careu cu deschiderea spre poartă. Fiecare clădire era divizată în apartamente ca al nostru, cu trei trepte la intrare pentru că din bucătărie se putea coborî la beci. Acolo ţineam lemnele pentru iarnă, zarzavaturile îngropate in nisip si murăturile. Intrarea în curte se făcea prin poarta mare de fier forjat de la stradă. Prima mea amintire mă aduce în această curte. Parcă mă văd şi acum în ligheanul de metal smălţuit în alb ca laptele în care mama a pus apa să se încălzească la soare, jos lângă scara de la intrare. Aveam o pălărioră de paie pe cap şi băteam apa cu mânuţele, bucuros că se împrăştie împrejur. Mama stătea lângă mine pe scară, cosând sau croşetând ceva, apoi, după un timp, aducea un prosop mare pluşat şi mă lua la ea în poală. Eram învelit în prosop până la gât, iar ea mă bătea uşurel pe spate în timp ce eu îngânam un aaaa lung, tremolat într-o vibraţie ce o făcea să râdă. Uneori vecinele din curte se strângeau în jurul ei, cu întrebări deşuchiate, amuzate grozav de răspunsurile ei nevinovate, ea neînţelegând adevăratul sens al întrebărilor. Se pare că am fost plin de năzdrăvănii de mic, dar eu nu ţin minte. Povestea spune că odată, scos în curte în mijlocul unui suport cu rotile pe care învăţam să merg, găsind eu poarta de la stradă deschisă, am eşit să explorez lumea. Părinţii m-au căutat în disperare peste tot, la spitale, la morgă şi la poliţie, fără să mă poata găsi. Către seară, gardianul ce străjuia străzile din cartier, le-a spus că m-a găsit şi că, neştiind al cui sunt, m-a lăsat in grija tutungiului din colţ. Aici mă găsiră stând cuminte pe tejghea, măncând bomboane. Tata lucra deobicei în fiecare noapte la ziar. Dimineaţa venea obosit acasă şi mergea la culcare în dormitor. Mama şi cu mine stăteam în bucătărie şi trebuia să păstrăm linişte. Eu îmi găseam de joacă pe duşumeaua albă de brad printre mobillele din jur. Masa de bucătărie era acoperită cu o muşama in careurii. Perdeaua era trasă la perete ca să intre lumina acolo unde mama trebăluia. De cele mai multe ori trebuia să mă mă dea la o parte dintre picioarele ei cu prefăcută supărare care deseori se transforma în scurte îmbrăţişări urmate de un sărut. Îmi amintesc că odata, în perioada aceea, în dormitor, m-am trezit de-a curmezişul patului la picioarele lui tata. El tocmai avusese un accident la tipărirea unor cărţi de vizită pe o maşină Tigel care-şi desfăcea presa de tipărit ca pe o falcă uriaşă ce se deschidea si închidea automat la scurte intervale de timp. În timp ce plasase un cartonaş în maşină, un coleg i-a sustras un moment atenţia iar mâna a zăbovit încă în deschizătura aceea flămândă. Încleştarea de fier a maşinii i-a zdrobit doua degete la mâna dreaptă. Tata nu s-a văitat niciodată, deşi degetul mijlociu i-a fost operat. Acum se odihnea în pat şi-şi ţinea mâna bandajată pe deasupra capului. Lumina unei după-mese târzii de vară pătrundea în cameră prin geamurile acoperite de perdele croşetate de mama înainte de-a se mărita. Casa era plină cu tot felul de lucrări de mână şi broderii, piese de mândrie şi prestigiu în perioada aceea pentru o fată serioasă şi cu zestre. Mama venise din bucătărie dezbrăcată ca după baie şi, văzându-mă treaz, s-a ascuns grăbită după tăblia patului: “Uite că Dorel nu mai doarme”
II
Într-o noapte, către sfârşitul lui noembrie 1937, tata mă scoală grăbit din somn şi începe să mă îmbrace. Afară era întuneric, frig şi umed. Am mers pe străzi întunecate, tata ţinând-o pe mama de un braţ şi pe mine agăţat de mânerul unei valijoare ţinută de el în partea dinspre stradă. Când oboseam, mă lua în braţe. Ajunşi la o casă mare, cu trepte la intrare si un coridor lung în spatele uşii, tata a ajutat-o pe mama să intre, dându-i la despărţire valijoara. Noi doi am făcut calea întoarsă către staţia de tramvai. Mai târziu am aflat că acolo era Spitalul Caritas. După o vreme am ajuns la tanti Raşela, sora lui tata. Ea ne-a aşteptat în bucătăria mică din fundul curţii care servea şi ca dormitor pentru Maria, slujnica ce o ajuta la treabă. Înăuntru era cald şi mirosea bine, dar tata m-a lăsat în braţele mătuşii mele şi a plecat în grabă. Tanti Raşela era una din cele două surori gemene care s-au născut imediat după tata. De fapt, ei au fost şase copii ce au supravieţuit anilor de copilărie şi a mizeriei din timpul primului război mondial. Cel mai mare dintre ei, unchiul Herman, a continuat să trăiască în oraşul natal, Piteşti, şi să aibe în grije pe bătrâna lor mamă care acum nu mai avea şi alţi copii în jur. Cel de-al doilea frate, Pavel, s-a însurat la Bucureşti cu o croitoreasă, Fani, care i-a dăruit un copil, Aurel. Unchiul Pavel, pe care eu nu l-am cunoscut, a murit tânăr de tbc. A urmat tata, care la vârsta de zece ani a fost trimis să lucreze ca ucenic la tipografia din oraş, să înveţe meserie. Şcoala nu a fost de el, pentru că s-a născut cu un defect de vorbire, era peltic, şi copii la şcoală îl necăjeau. Aşa că numai după două clase primare a fost dat la muncă. De fapt tot la muncă ar fi mers chiar şi dacă ar fi fost cel mai bun din clasă, pentru că era război, foamete, iar în familie erau încă mulţi copii mai mici. Tatăl lor, bunicul meu, un om cumsecade, de meserie tinchigiu,un rătăcit de prin lanurile Galiţiei din Polonia, a alunecat de pe acoperişul unei case şi după aceea nu a mai putut munci. Îi plăcea însă să se întâlnească cu oamenii la crâşma din cartier, şi cu o ţuiculiţă în faţă tălmăcea ştirile de pe front şi din lume. Nevoile familiei au trecut în sarcina bunicuţei care cosea pentru alţii la lumina strecurată prin perdeaua croşetată de la fereastră. Cu calm şi răbdare şi-a strâns în jur copii şi le-a cerut să contribuie fiecare la nevoile familiei, mai cu seamă că erau şi două fete care aveau nevoie de zestre si deci trebuia să fie ajutate. După război, când tata-şi făcea stagiul militar, unitatea lui a fost la aviaţie, la Pipera, în jurul Bucureştiului. Obişnuit cu munca de mic, el a găsit o tipografie unde mergea noaptea să lucreze. Cu banii căştigaţi cumpăra tăcerea sergentului şi a căprarului unităţii şi în felul acesta putea să-şi vadă de treabă, trimiţând câte puţin şi acasă. După armată a găsit angajament la tipografia Socec Lafayette, locuind la fratele lui, Pavel. Acesta închiriase un apartament la subsol lângă Gara de Nord, pe o străduţă laterală de lângă calea Griviţei. Tata dormea în bucătărie pe un divan acoperit cu o scoarţă. Tanti Fani ţinea de mai mulţi ani o pisică; în timpul nopţii pisica se aşeza, torcând, pe pieptul lui tata. El iubea animalele, dar nu putea să doarmă cu pisica torcând pe pieptul lui, aşa că o închidea până dimineaţa în cuptorul din bucătărie. Într-o dimineaţă însă, luat cu graba, a uitat să scoată pisica din cuptor şi la întoarcere a constat că ar fi fost mai înţelept să se mute în altă parte. Într-o zi din iarna anului 1932 tata a primit ştirea de la sora lui din Giurgiu, că Dunărea este îngheţată si că ei plănuiesc să treacă cu un grup de prieteni în Bulgaria, la Ruse. Tata s-a alăturat grupului şi, fiind dumincă, au mers în vizită şi pe la unii, şi pe la alţii. Aşa a nimerit şi în casa lui mama. Câteva luni mai târziu, în iunie, au făcut nuntă mare în curtea din calea Crângaşi la numărul 9 unde locuia tanti Raşela cu familia ei. Cele două surori gemene, tanti Raşela şi tanti Sofi, s-au făcut modiste, învăţând meşteşugul confecţionării pălăriilor de damă şi nu mai puţin arta de-a prezenta clientelor din magazin ultimile modele la modă atât în Bucureşti, cât şi la Paris. Apoi s-au măritat, părăsind şi ele oraşul natal. Tanti Raşela a fost cerută in căsătorie de un croitor din Bucureşti de două ori văduv, tată a doi băieţi din căsătoriile precedente. Scurt timp, la un an dupa nuntă, a născut şi ea un băiaţel, Benu. Tanti Sofi a cunoscut un tânăr care avea în Giurgiu o prăvălie de mărunţişuri, “La Degetar”, chiar în centrul oraşului, sau pe “Farfurie”, cum se numea acolo. Ultimul dintre fraţi, Manole, mezinul familie, a fost cel mai răsfăţat. Ceea ce bunica şi restul copiilor economiseau strângând bănuţ cu bănuţ pentru zestrea celor două fete, el, furişat cu cuţitul, forţa uşa dulapului şi curăţa tot ce găsea, mergând apoi in oraş să petreacă. În final a găsit şi el o fată din Ploieşti cu care s-a însurat şi-a intrat în negoţul de haine vechi. După ce-am fost lăsat cu tanti Raşela, am fost dus în camera musafirilor, şi lăsat să dorm în acest dormitor întunecat, încărcat cu mobilă veche şi grea, în care eram îngrozit de întuneric şi înspăimântat de umbrele furişate din afara curţii ce dânţuiau ca stafiile pe tavan. Dimineaţa tata a venit să mă scoale, m-a îmbrăcat şi am mers să mâncăm în bucătăria din fundul curţii. De acolo am mers cu autobuzul la gară unde între trenurile aliniate pe peron tata a găsit pe cineva, un domn cu o valiză în mână, căruia, după câteva cuvinte, m-a lăsat în grije. Nu mult după aceea, trenul s-a pus în mişcare. Eu, cu nasul lipit de geam, priveam vagoanele defilând prin faţă. Unele erau roşi, altele erau verzi ori albastre, cu inscripţii aurii de-a lungul geamurilor. Părăsind peronul, au dispărut şi ele ca şi forfota din gară. Domnul m-a ţinut tot timpul lângă el. Când ne-am dat jos în Piteşti, m-a dus la o prăvălie elegantă de pantofi de pe strada Mare. Aici lucra unchiul Herman. Când prăvălia s-a închis la prânz, unchiul Herman m-a dus la el acasă. Soţia lui, tanti Coca, nu avea copii şi s-a bucurat că mă vede. Ne-a servit cu bucate bune în sufrageria cochetă din centrul casei şi la desert am primit o cremă de ciocolată. “Îţi place?” m-a întrebat. “Mie î-mi place, dar mămica nu-mi face”, am răspuns, lucru care i-a făcut pe amândoi să râdă cu poftă. Când unchiul Herman era la lucru, după ce deretica şi spăla vasele, tanti Coca îşi lua o carte şi se aşeza pe pat ca să citească. I-a plăcut mult cititul şi spunea că are să scrie o carte. Când citea, nu suporta să fie deranjată, şi ca să nu aibe grija mea, mă ţinea lângă ea pe pat, spunându-mi să dorm. Dacă nu dormeam, mă lăsa să mă joc cu brăţara groasă de aur de pe mâna ei şi când mă plictiseam, îşi trăgea afară din bluză ţâţa ei albă şi rotundă şi-mi spunea să mă joc cu ea. . Mă revăd venind acasă cu unchiul Herman şi tanti Coca. Era in după amiaza zilei de Crăciun. Acasă la noi atmosfera era sărbătorească, era cald si frumos. Perdelele atârnau ca deobicei la ferestre lăsând lumina să pătrundă bogat în casă. Tata ne-a întâmpinat plin de bucurie, m-a săltat cu braţele lui voinice până la tavan, iar în pat mama ţinea un bebeluş în faşă, pe sora mea Simona. Bucuria mea cea mare a fost însă cadoul de Crăciun, o cutie împachetată frumos cu pompon tricolor făcut dintr-o fundă lucioasă care mă aştepta pe una din noptiere. Înăuntru era un avion cu două aripi si motor cu cheie. Tata a scos avionul din cutie, a răsucit cheiţa odată, de doua ori şi avionul a fost lăsat să meargă singur pe podea. Era cea mai frumoasă jucărie pe care am văzut-o vreodată. Avionul a mers până la perete, elicea se învârtea singură şi eu jubilam sărind prin casă. De bucurie, dupa câteva încercări, avionul s-a ascuns sub şifonier, de unde numai tata, culcat pe burtă, a reuşit să-l scoată afară cu cleştele de foc.
III
Ce înteresant este să vezi cum lucrează memoria! Nu împlinisem încă patru ani când mama a născut-o pe Simona şi cred că am văzut de sute de ori cum o alăpta, dar nici una din aceste imagini nu s-a întipărit pe acest formidabil ecran care ne leagă de trecut. Nu reţin nici o imagine care să-mi amintească dacă Simona dormea într-un pătuc, leagăn ori albioară, dar îmi amintesc exact cu detalii profund, că unicul meu prieten din această perioadă a fost o fetiţă de vreo nouă anişori, Gabi Ionescu, care locuia în aceaşi curte cu noi. Era un copil foarte ordonat, de două ori mai înaltă decât mine, care avea o colecţie de animale făcute de ea însăşi, din plastilină. Era de o dibăcie unică, frecând plastilina între palme până devenea moale şi uniformă ca o cocă, apoi, luând porţiuni reduse între degete, le fasona cu grije, creând diferite forme. Uneori combina plastilina de diferite culori, şi în felul acesta figurile ei păreau ca adevărate. Am încercat şi eu, dar tot ce am putut să fac a fost un fel de cârnat lung şi subţire vălătucit între palme care totuşi părea să semăne cu un şarpe. Cel mai mult mi-a plăcut şoricelul făcut de Gabi, cu bot ascuţit si o codiţă lungă, subţiindu-se către sfârşit. Mama lui Gabi era o femeie de statură potrivită, îmbrăcată într-un capot larg, înflorat. Ea îşi vedea de treabă în bucătărie şi uneori ne servea cu prăjituri sau bucatele ce le pregătea. Apartamentul lor era mai larg decât al nostru, lumina era difuză chiar şi în timpul zilei, iar în dormitor perdelele erau trase, lăsând numai lumina becurilor de pe noptiere să lumineze încăperea. Pe tata lui Gabi nu l-am văzut niciodată, nici nu ştiu dacă avea tată. De câte ori mama mă scotea afară să mă joc în curte când mă plictiseam, mă duceam să bat la uşa lui Gabi. Dacă ea nu era acasă, mama ei î-mi deschidea si mă lăsa să mă joc cu figurinele de plastilină de pe noptiera ei. Doamna Ionescu era ocupată la bucătărie, dar uneori venea să controleze ce fac, sau mă chema şi pe mine în bucătărie. Aici, vorbea cu mine, î-mi da să gust din cele pregătite atunci şi-mi punea întrebări despre noi. Într-o zi când Gabi nu era acasă iar eu mă jucam cu şoricelul de plastilină în dormitor, doamna Ionescu a venit să se schimbe şi, scoţându-şi capotul de casă, m-a întrebat ce vreau să fiu, cănd voi fi mare. “Aviator”, am răspuns. “Dece nu vrei să te faci doctor ca să vindeci oamenii?”, m-a întrebat în timp ce şi-a acoperit umerii cu un capot nou, curat. S-a aşezat lângă mine pe marginea patului. „Spune, nu vrei să fi doctor?” M-a luat de mână şi m-a tras între pulpele ei răsârind trandafirii de sub cămăşuţa de satin peste care capotul încă deschis atârna peste umeri. “Tu şti că eu am o bubiţă care mă doare? Aşa-i că vrei să-mi trecă durerea?” Am încuvinţat. Dintr-odată privirea ei a devenit foarte serioasă. M-a apucat de bărbie, m-a fixat cu privirea şi mi-a zis: ”Dar să şti, că nu ai voie să spui la nimeni. Dacă spui la cineva, mă supăr pe tine rău şi nu te mai las să te joci cu Gabi. Ai înţeles?” Am zis “Da”. După ce m-a mai privit odată în ochi, şi-a tras cămăşuţa peste pântecul ei reliefat şi sidefiu. “Uite aici mă doare. Vezi piticul ăsta? Aici mă doare.” Mi-a indicat cu degetul moviliţa răsărită din mijlocul văii întunecate dintre pulpe. “Pune tu limbuţa pe ea ca să-mi treacă!” M-a tras spre ea, forţându-mi capul pe deschizătura acea neagră de unde abia răsărea “piticul.” După un timp, când durerea îi trecuse, s-a ridicat din pat, si-a strâns capotul cu cordonul pe talie şi a venit cu un borcan de dulceaţă din care m-a servit cu o linguriţă cu vârf. “Nu spui la nimeni nimic, ne-am înţeles?” M-a condus până la uşe şi m-a lăsat să plec. În zilele următoare nu m-a mai lăsat să intru la ea, deşi ştiam că Gabi e acasă. Într-o dimineaţă însă, pe când eram în curte, m-a chemat întrebându-mă dacă vreau să mă joc cu figurinele lui Gabi. După un timp a venit să-mi spună că iar o doare “piticul”. S-a alungit lângă mine de-a curmezişul patului cu pântecul descoperit, ca s-o vindec. Tot ce-am remarcat a fost doar burta ei răsărită ca un aluat crescut ce se revărsa peste cuvertura patului. “Dă-mi foarfeca să scot copilul din burtă”, am cerut. Cred că legătura am făcut-o cu pântecul mamei mele când a fost însărcinată cu Simona. Insistenţele mele cu foarfeca, repetate obsedant, au determinat pe doamna Ionescu, supărată de-acum, să amâne intervenţia mea doftoricească pentru o altă dată. Nu ştiu ce anume s-a întâmplat, dar reţin că mama a menţionat odată că am vazut-o pe mama lui Gabi dezbrăcată. Ştiu însă precis că înainte de sosirea primăverii, Gabi s-a mutat din strada Sabinelor 10. Anul 1938 a adus, între altele, ştiri despre pregătirile de război, un guvern nou, guvernul Goga, şi concedierea lui tata de la ziarul Dimineţa, pentru că era jidan. N-a lipsit mult până ce domnul Tabacu ne-a spus că trebue să ne mutăm. Într-o dimineaţă tata ne-a dus la gară pe mama, Simona şi pe mine, a pus lucrurile noastre în trenul de Giurgiu şi ne-a lăsat să plecam la sora lui. Tanti Sofi locuia într-o casă veche, nu departe de prăvălia lor din centru oraşului. În vara acea, căldura dogorea ca în cuptor. Aglomeraţia din tren, trăsurile aşteptând în faţa gării, caii lovind cu copitele in ţărâna de pe drum şi tot praful aşternut pe noi după un drum lung, nu păreau să anunţe semne de bucurie în această vacanţă departe de casă. Casa lor era mare, avea camere multe înşiruite în vagon şi ţineau toate geamurile şi uşile deschise pentru aer. Era permanent asaltată de o droaie de copii, pentru ca tanti Sofi avea trei băieţi si o fată născută cam în acelaş timp cu Simona. Mai aveau o slujnică, o femeie slăbuţă care nu ştia de cine să asculte mai întâi şi cum să facă faţă între cei trei băieţi care nu încetau să zburde, să ţipe şi să se bată între ei, sau de părinţi care nu se puteau pune de acord cu ceace vrea celălat. Fetiţa lor, Lolica, plângea în pătucul ei, ceea ce o făcea şi pe Simona să plângă. Unchiul Rubin era încă la prăvălie iar tanti Sofi şi cu mama nu ştiau cum să rânduiască culcuşurile pentru noapte. Eu am fost pus să dorm în camera băieţilor, în acelaş pat cu Hermuş, vărul meu mijlociu care era mai mare decât mine cu doi ani. Iancu, cel mai mare dintre fraţi, trebuia să doarmă cu Jakitu, care era mai mic decât mine. Dimineaţa când m-am sculat, patul nostru era ud, iar Hermuş a început să râdă de mine împreună cu fraţii lui arătându-mă cu degetul în timp ce săreau pe pat: “Pişăciosul, Pişăciosul, s-a pişat în pat” De-atunci în fiecare dimineaţă eram arătat cu degetul şi râdeau de mine. Până atunci, nu ţin minte să fi dormit în pat ud. Numai mama, mai înţelegătoare, mă strângea la piept şi-mi şoptea la ureche să nu mă supăr, curând o să mergem la noi acasă.
IV
După câteva săptămâni, într-o duminică după masă, am fost conduşi la gară. De data asta toată familia încluzând femeia de serviciu care ajuta la bagaje, a venit până la tren. Mama cu Simona în braţe şi cu mine de mână, nu ştia la cine să asculte mai întâi, primind sfaturi, sărutări şi îmbrăţişări de despărţire. Nu i-a fost uşor aici: gălăgia şi ropotul făcut de cei patru băieţi, dacă mă înclud şi pe mine; plânsul fetiţelor care se luau la întrecere care să ţipe mai tare; accesele de gelozie ale lui tanti Sofi; lacrimile ei aproape zilnic când unchiul Rubin venea seara târziu acasă, băut şi cu chef de ceartă. Cel mai mult o mânia faptul că a ajuns să fie socotită ca un fel de servitoare în casă, pentru că ea nu se sfia să dea o mână de ajutor când era nevoie. Tata ne-a aşteptat în Bucuresti la gară. Ne-a ajutat să coborâm din tren, ne-a luat pe rând în braţe la sărutat şi apoi am mers la tramvai la clasa a doua. Am coborât curând, numai după câteva staţii, am trecut pasarela de lemn pentru pietoni a podului Grant pe sub care se vedeau lunecând trenurile cu multe vagoane. In sfârşit am ajuns la noi acasă, pe strada Eduard Grant. Era ceva mai mică decât aceea din strada Sabinelor, avea curtea nepietruită, cijmeaua în fundul curţii şi două corpuri de case, faţă în faţă. În casa din dreapta locuia proprietarul, domnul Dobre. Noi locuiam în partea opusă, împărţind clădirea cu alţi chiriaşi. Aveam doar o cameră şi bucătărie către stradă. Dormitorul era mai mic, cu pereţii albi, un geam adâncit într-un zid gros şi toată mobila noastră părea aici îngrămădită în spaţiul prea strâmt. Întregul mobilier, paturile, şifonierul, toaleta si noptierele erau confecţionate din lemn masiv de stejar cu lustru natural ca şi aurul din părul lui Simona, sora mea. Un covor mare de iută acoperea podeaua care mai mult zăcea sub mobilă. Cu excepţia unui spaţiu mai larg între paturi şi fereastră, era greu să te strecori în celelalte direcţii. Peredele croşetate de mama îmbrăcau fereastra, iar în colţ, între geam şi uşa de la bucătărie, locul era ocupat de un godin negru de tuci de două ori mai mare decât mine. Burlanul se ridica până aproape de tavan, iar cotul intra în perete. Nu aveam lumină electrică. Bucătăria era îngustă, cu pământ pe jos. O rogojina mare acoperea spaţiul din perete în perete, peste care erau întinse preşuri ca să ţină iarna de cald. Tanti Raşela, sora lui tata, locuia numai cu o stradă mai departe de noi şi parcă o văd venind, destul de des, însoţită de Maria, femeia de serviciu care o ajuta să care un coş din nuiele împletite, încărcat cu alimente. Tata era plecat de-acasă toată ziua. Când se întorcea seara, stătea de vorbă cu noi în jurul mesei şi uneori se ne spunea poveşti sau se juca alături de noi. Odată s-a apucat să construiască un aparat de radio cu galenă pe care l-a montat la geam, în dormitor. Cu căştile pe urechi, răsucea cu răbdare periuţa închisă în tubul de sticlă pe cristalul galben din tub, dar nu a reuşit să găsească nici un post. Toate încercările lui au fost zadarnice pentru că din aparatul acela nici o vorbă, nici un sunet sau zgomot nu s-a auzit vreodată. În schimb, aceste căşti au devenit jucăria mea preferată pentru că, instalat lângă geam pe un scaun, cu căştile pe urechi, mă vedeam când un mare aviator, când şofer ori combatant celebru. Câteodată tata ne ducea sâmbătă seara la cinematograf. Era unul aproape de casă, pe şoseaua Crângaşi. Ne lăsa să-l aşteptăm in holul cinematografului, în timp ce el mergea la director cu ziarul în mână, să-i arate reclama tipârită de el în ziar. Aşa puteam intra pe gratis. După film, mama se oprea la semigeria grecului din colţ de unde cumpăra un cornet de seminţe de dovleac, sau chiar câteva bucăţele de dovleac copt, cald, abia scos din cuptor. Mie-mi plăcea mai ales crusta înegrită pe deasupra, care era dulce ca mierea. Apoi mergeam acasă la culcuş. Pe timp de iarna mergeam să mă joc cu un băieţel din curte, ceva mai răsărit decât mine care ştia să scuipe şi să fluiere printre dinţi. Pe partea celaltă a străzii locuiau niste fetiţe. Una avea o sanie mare de fier şi uneori mă trăgea de-a lungul trotuarului acoperit din belşug cu zăpadă. Când mă răsucea instantaneu, mă rostogoleam pe caldarâmul murdar şi mergeam acasă cu hainele ude, cu paltonaşul plin de zăpada culeasă din căzături, şi cu mâinile îngheţate. După ce mama imi trăgea mănuşile cu un deget croşetate de ea, în bucătăria caldă durerea părea şi mai cumplită şi mă făcea să plâng. Într-o zi fetiţele m-au chemat în curtea lor, într-o magazioară mică, rânduită cu lemne de foc gata despicate. Voiau să ştie cum fac băieţii prostii între ei. Nedumerit, nu ştiam ce vor. Ca să înţeleg mai bine ce întrebau, două dintre ele au luat câte-un lemn în mână, ţinându-l acolo unde se cuvine peste paltonaşele. Stând faţă în faţă cu lemnele puse cap la cap, mă întrebau dacă aşa? Eu am încuvinţat. Către primăvară, intr-o zi pe înserat, lumea a început să fugă spre piaţă zicând că arde cinematograful. Mama a luat-o pe Simona în braţe şi a dat fuga odată cu vecinii să vadă despre ce era vorba. Eu am rămas acasă singur, continuând să mă joc pe covor lângă masa din bucătărie. Pe deasupra, pe faţa albă de masă, era o farfurie aburindă plină cu prăjituri pudrate cu zahăr. Când s-a-ntors, mama s-a uitat la farfurie, s-a uitat la mine si m-a întrebat: “Dorel, ai mâncat prăjituri?” “Nu”, am răspuns. Neîncrezătoare, m-a mai întrebat odată: ”Spune adevărul, că nu te bat. Ai luat prăjituri?” “Nu”, am răspuns, continuându-mi jocul. Lui mama i s-a părut acum că sunt nu numai un mare mincinos, dar şi sfidător pe deasupra. Cu cleştele de foc în mână, m-a tras spre ea strigând: “Să nu mă minţi! Înţelegi? Să nu mă minţi!” şi m-a pocnit cu cleştele peste cap. Când a văzut sânge, s-a speriat, m-a luat în braţe, m-a sărutat, m-a bandajat la cap şi m-a ţinut în braţele ei până am adormit. Întâmplarea asta nu avea să rămână, din păcate, unicul incident în care am fost pedepsit, spunând adevărul. Tata a venit acasă cu vestea că a fost mobilizat în armată. Cu chiria în restanţă, domnul Dobre i-a pus în vedere că trebuie să ne mutăm.
V
Ne-am mutat pe strada Tabla Buţii 29 la doamna Stela. Strada cobora din şoseaua Giuleşti până aproape de Piaţa Grant. Pe vremea acea străzile din cartierele mărginaşe aveau trotuarele pavate numai pe o singură parte, cealată fiind numai pietruită. Noi locuiam pe partea cu pavaj. Un singur corp de case într-o curte neobişnuit de lungă şi îngustă. Apartamentul nostru era spre fundul curţii, după cel al doamnei Stela. Aveam, la fel, o cameră şi bucătărie. În curte, doamna Stela creştea mai multe orătănii, găini, raţe şi un porc care alerga nestingherit din fund până la poartă. Către gard, jos la stradă, se afla un puţ cu scripete şi lanţ de care atârna o găleată îngustă de metal ce scotea apă rece din adâncimi. Către centrul curţii, era şi o cijmea de unde se căra apa în casă cu găleata. Doamna Stela şi domnul Gică, soţul ei nu aveau copii. El era un om blând, foarte liniştit, totdeauna îmbrăcat într-un costum de culoare deschisă si cravată. Politicos şi harnic, mă lăsa să privesc când muncea prin curte şi chiar vorbea cu mine, arătându-mi cum trebue făcut lucrul respectiv. Era un bărbat frumos, îngrijit, cu părul ondulat pieptănat într-o parte şi o mustăcioară mică, pictată parcă în negru, dar avea un ochi de sticlă fixat într-o pozitie unică ce-i da un aer straniu. Acasă, tata îi spunea „Chiorul”. Curând l-am văzut pe tata venind acasă îmbrăcat militar, în tunică şi pantaloni verzui, ghete negre lustruite, din care ieşeau, răsucindu-se până sub genunchi, jambierele făcute din postav de aceaşi culoare. O şapcă largă cu cozoroc negru îi acoperea fruntea. Cum era înalt şi slab, părea şi mai subţire în uniformă. Venea numai în trecere pe acasă, pentru că trebuia să fie tot timpul în regiment. Tanti Raşela continua să vină aproape zilnic la noi cu coşul încărcat cu de toate, dar totdeauna pe fugă pentru că unchiul Aurel, soţul ei, era gelos şi zgârcit. Uneori o trimitea numai pe Maria la noi, cu câte ceva. Odată, către toamnă, după ce a fost lăsat la vatră, tata m-a luat de mână la băcanul de peste drum unde avea un cont de achitat. Pe tejghea băcanul avea mai multe borcane cu bomboane felurite, îmbrăcate în poleală şi hârtie de toate culorile care făcea să-ţi lăse gura apă. Erau şi bănuţi de ciocolată cu chipul regelui Carol purtând un chipiu de metal strălucitor şi panaş ca la defilare, copia banilor adevăraţi din aur sau din argint. Văzându-mă atât de absorbit de acesti bănuţi, tata a cumpărat doi bănuţi de aur pentru mine şi Simona. În spatele casei, la vecinul de alături, creştea în curte un corcoduş mai înalt decât casa noastră. Nenea Gică, proprietarul, s-a urcat sus pe acoperiş prin uşa de la podul casei şi m-a luat şi pe mine acolo sus. Crengile corcoduşului se întindeau peste acoperişul nostru, lăsând să sclipească în soare corcoduşele gabene ca aurul. Nenea Gică trăgea câte-o creangă spre el, aşezat pe acoperişul de tablă, ţinându-mă pe mine între picioarele lui. Culegeam amândoi fructele de pe creangă într-un vas adus de jos şi mâncam pe îndestulate fructele gălbui şi zemoase de care era greu să te deslipeşti. Când mama m-a văzut pe acoperiş, era să leşine. În toamna acea am fost dat la grădiniţă. Era una chiar pe strada noastră, colţ cu şoseaua Giuleşti. M-a luat tata într-o dimineaţă, îmbrăcat în şorţuleţul cu careuri mici albe şi bleu, cu guleraş alb scrobit şi o funda mare roşie la gât. M-a dat în primire unei profesoare tinere in curtea şcolii şi m-a lăsat cu lacrimi în ochi, părăsit parcă într-o lume complect străină. Profesoara, tănără şi frumoasă, ne-a adunat precum cloşca îşi adună puii şi ne-a adus în clasă. Aici ne-a rânduit la măsuţele cu căte două scăunele fiecare. După ce ne-a întrebat pe fiecare cum ne cheamă, ne-a pus să stăm cu mâinile la spate, apoi ne-a dat câte-un pătrat de postav gros şi ne-a învăţat cum să perforăm cu acul desenul tipărit pe-o foaie de hârtie. Lângă mine la măsuţă stătea o fetiţă care vorbea tot timpul si care mă înţepa cu acul pe sub bancă. De aceea profesoara a mutat-o in prima bancă. De câte ori mergeam afară in recreaţie, ne înşiruia doi câte doi în faţa uşii şi ţinându-ne de mânuţe, mergeam pe coridor în linişte până afară în curte. La fel trebuia să intrăm în clasă. Într-o seară, în timpul iernii, ne-am întors de la un cinematograf de pe calea Griviţei. Ajunşi acasă, mama a avut chef să mânănce ceva dulce. Încă cu pardesiul pe ea, pardesiul acela bleu-marin de gabardină, cu nasturi mari de lemn si cu mânicile croite cu colţ la închietura cotului, a deschis brusc uşile cu geamuri de cristal ale vitrinei. Acolo-şi ţinea toată văsăria bună, cristalurile si porţelanurile din zestrea ei de fată şi cadourile primite la nuntă. Voia să scoată farfurioarele de dulceaţă cu bordură roşie şi pictate pe fund. Tata cu Simona adormită în braţele lui şi cu mine de-o mână, privea din pragul uşii ce vrea mama să facă. Trăgând de uşi, partea superioară a dulapului s-a dezechilibrat şi era cât pe ce să se răstoarne peste mama. Ager, tata s-a repezit cu o singură mână şi a oprit căderea dulapului, dar toată văsăria din el, cele mai frumoase farfurii, ceşti şi pahare din porţelan fin si cristal, au alunecat în şir neîntrerupt până la podea, transformându-se în cioburi pe jos. Tragedia a fost cumplită. Lacrimile mamei nu mai conteneau. Jelea de parcă murise cineva şi-l suduia pe tata că nu a fost în stare să monteze dulapul în aşa fel ca să nu se răstoarne. A ţinut-o aşa timp îndelungat. Tata, supărat şi el, fără să scoată o vorbă, ne mai putând răbda plânsetele şi ocara, s-a înervat şi a forţat-o pe mama să meargă la culcare. Ea nu a vrut să se supună şi-a-nceput să-l lovească cu pumnii pe piept. Aşa s-a pornit bătaia. Simona s-a trezit şi-a-nceput să ţipe, eu deasemeni, cu ochii şiroind in lacrimi, priveam neputincios din colţul meu, neştiind cui să mă adresez, iar mama plângea istovită pe marginea patului. Tata a dispărut în noapte fără palton şi pălărie. Dimineaţa următoare ne-am trezit îmbrăcaţi pe patul cu covertura răvăşită, în casa rece, cu cioburile încă împrăştiate prin toată bucătăria. Mama avea ochii roşii, faţa tumefiată cu o vânătaie sub ochi. Tata încă nu s-a întors acasă. În zilele următoare treceau unul pe lângă celălalt fără să se vadă şi fără să-şi vorbească. Când mama i s-a plâns lui tanti Raşela într-una din zile, aceasta i-a spus că tata este fără de lucru de peste o lună şi că merge zilnic în gară şi cară bagajele la oameni. Uneori vre-un comisioner din Piteşti sau Giurgiu îi cerea să facă câteva cumpărături pentru ei şi în felul acesta reuşeşte să aducă acasă ceva bani. Mama niciodată nu a ştiut nimic despre felul în care tata întreţinea casa. Acum a rămas gânditoare, cu ochii plutind în lacrimi. În ziua acea, când tata a ajuns acasă la prânz, mama l-a întâmpinat cu mâncarea aburind in farfurie şi o vază cu flori proaspete ce păreau să zâmbească din mijlocul mesei.
(Va urma)