De ce m-am întors? O întrebare ce nu vă dispărea niciodată. Repetată cu incredulitate de o mie de ori, ea revine mereu cu tenacitate. Chiar atunci când e nerostită, o poți citi în gândurile interlocutorului. Ca și cum întoarcerea acasă ar fi un act de neconceput, o nebunie, inexplicabil și bizar. Ca și cum “acasă” ar fi o bucată de pământ sterp, infestată de molimi și lovită de sărăcie fără speranță.
Nu știu ce înseamnă să-ți părăsești țara… La urma urmei, aveam doar nouă luni când familia mea s-a îmbarcat într-un avion spre Germania la îceputul anilor ’70. Și am tot fost pe drum, mai întâi la Bruxelles și după opt ani la Los Angeles – fabrica de vise a civilizației occidentale. Cu totul, atunci când am revenit în 1997, nu petrecusem mai mult de un an din viață în România.
Cum poate conceptul de “acasă” sau “a aparține unui anumit loc” să însemne ceva pentru mine în raport cu România? Cum poate cineva ca mine, educat în mai multe țări, obișnuit cu confortul occidental și dependent de dinamismul capitalelor cosmopolite ale lumii, să-mi găsesc casa într-un “sat mare” provincial ca Bucureștiul, mai ales la mijlocul anilor ’90, când rănile capitalei erau de parte de se fi închis și cicatrizat.
Găini cotcodăcind
Amintirile mele despre România dinainte de 1989 sunt bucolice, atât cât pot fi amintirile unui copil. Din puținele călătorii în România pe timp de vară, îmi amintesc o țară verde și bogată. Șosele frumoase, străjuite de pomi, care se pierdeau în zare. Dacia albastră a bunicului meu. Biscuiții lui inegalabili, pe care îi împărțea cu mine de parcă ar fi făcut împărtășanie. Sticle cu lapte rece îngropate în nisip, acolo unde se sparg valurile, ca să țină rece, de celalălt bunic. Apa rece ca ghiața de la piscina hotelului de la Eforie unde a trebuit să învăț să înot. Fotbalul pe ulițele de la Costinești, printre găini cotcodăcind și porci guițând. Maici blânde invitându-ne și ospețindu-ne atunci când căutam adăpost în timpul unei nopți furtunoase. Supa cu găluști gătită de bunica mea și servită în farfurii sofisticate de ceramică. Din nou, bunicul meu, arătându-mi cu mândrie radioul unde asculta cu sfințenie un program pe care eram prea mic să-l înțeleg.
Ciudat, în cel mai bun caz, dar acestea sunt amintirile care ar putea să convingă un adult să-și abandoneze prezentul confortabil în căutarea unei case pe care n-a cunoscut-o niciodată
În anii adolescenței percepția cu privire la România mi-a fost modelată de activismul politic al părinților mei în Occident. România se înfundase adânc în mizerie și drumurile fericite din timpul verii dispăruseră de mult. Atunci am făcut cunoștință cu abilitatea românilor de a vorbi la nesfârșit despre politică. Între diferitele facțiuni ale exilului aveau loc adesea certuri și neînțelegeri. Dar ziarele disidenței erau citite cu nesaț. Se scriau scrisori către membri ai Camerei Reprezentanților și Senatori. Se trimeteau pachete cu mâncare și alte articole de primă necesitate rudelor îndepărtate. Uneori participam la demonstrații, de obicei în fața celei mai apropiate clădiri a statului federal. Fluturam steaguri și pancarte. Curând soseau și echipe de filmare TV complet confuze – n-aveai ocazia zilnică să vezi est-europeni agitându-se pe peluza din fața clădirii federale din Los Angeles – și cum eu vorbeam engleză fără accent, mă trezeam împins în fața camerelor de luat vederi. Uneori ni se alăturau polonezi, unguri și chiar chinezi. Preoți ortodocși sobri, în anterii negre, intonau cântece religioase (și aveau cele mai bune voci). Una peste alta, o priveliște ciudată pe fondul palmierilor californieni.
Ucenicia financiară
Anul 1989 a sosit ca un hoț în miez de noapte. Zidul Berlinului căzuse, cea mai mare parte a Europei de răsărit schimbase macazul, Gorbaciov și Bush era acum prieteni, dar într-un fel nimeni nu se aștepta la o schimbare în România – cel puțin nu în etern pesimista și cinica comunitate de exilați români. Îmi aduc aminte că întreaga familie nu se dezlipea din fața televizorului. Telefonul suna în continuu. Proliferau zvonurile cu privire la o intervenție sovietică. La un moment dat, umbla vorba de recrutarea unor batalioane de voluntari care să lupte de partea cea bună. Mă întrebam dacă tata ar merge. Sau dacă eu ar trebui să merg, la urma urmei aveam aproape 18 ani! Din fericire totul s-a sfârșit la fel de repede cum a început…
Următoarea escală după terminarea studiilor a fost New York. Dacă lumea are o capitală, apoi aceea e New York. Deși știam că nu voi prinde rădăcini acolo, a fost, la momentul acela, experiența vieții mele. Lucram, din punctul de vedere al profesiei, pentru primul fond american de investiții care intrase pe piața de capital a Rusiei. Îmi plăcea – aici am învățat cu adevărat ce este economia și politica. În noile piețe, cum era atunci cea a Rusiei, transformările politice, diferitele stagii ale capitalismului, fiecare căpăta forme complet diferite, de parcă ar fi fost mărite cu lupa. Anii de contact cu Rusia și piețele sale m-au pregătit de minune pentru România.
Din punct de vedere financiar duceam o existență confortabilă la New York și știam că viitorul îmi era asigurat dacă urmam această cale. Și nu greșeam – fondul de investiții pentru care lucram a început cu valori de 20 de milioane de dolari în administrare, iar acum a ajuns la mai multe miliarde. Nu, m-am întors pentru că mi-au cerut șefii mei. Alegerile din 1996 au adus la putere primul guvern reformist în peste 50 de ani. Piața de capital din România a început să atragă interes. Firma la care lucram considera că era rezonabil să mă trimită pe mine acolo, eu fiind român, pentru a mă ocupa de investiții. Nu am zăbovit prea mult asupra deciziei. Mi-am făcut bagajul, mi-am luat bilet de avion spre România și nici că m-am mai întors!
Între două lumi
Exil. Întoarcere acasă. Apartenență. Alienare. Noi și străinii. În multe privințe, fiind obligat de împrejurări să-ți părăsești casa e ai rău, din punct de vedere psihologic și emoțional, decât să treci prin moartea unui prieten apropiat sau a unei rude. Cu moartea tratezi prin intermediul unei proceduri bine stabilite și a unei perioade limitate de doliu. Înmormântările există ca să ne ajute să surmontăm moartea celor apropiați.
Cei care sunt obligați să-și părăsească țara nu au însă la dispoziție înmormântări. Ei își pot petrece tot restul vieții visând la ziua reîntoarcerii. Permanența fizică a unei case undeva permite speranței să supraviețuiască, chiar dacă acea casă devine de nerecunoscut.
Exilul familiei mele și, în ultimă instanță cauza reîntoarcerii mele, nu s-au născur la începutul anilor ’70, ci mai degrabă cu mult înainte, atunci când sovieticii impuseseră comunismul și noua clasă conducătoare. Secole de evoluție socială și culturală s-au transformat rapid în dezintegrare națională. Emoțional și psihologic, membrii familiei mele se retrăseseră în ei înșiși, cu amintirile și poveștile lor, ca să păstreze și să salveze ce mai putea fi salvat.
Dar contactul cu culturile străine îți amplifică propriile valori. Mecanismele de auto-apărare ale familiei mele creaseră o imagine idealizată a României interbelice. Cramponarea de trecut devenise un mod de viață necesar. Sigur că ne împiedica să prindem rădăcini adânci, dar simeam că nu prea erau motive să facem asta… Ne apăram cu strășnicie dreptul la “non-apartenență”. Viitorul nostru era undeva într-un trecut care, din multe puncte de vedere, nici nu existase vreodată.
Așa încât, chiar înainte de a părăsi România și poate fără să ne dăm seama, familia mea devenise absorbită de o perpetuă căutare a casei – într-o asemenea măsură și pentru o asemenea durată de timp, că atunci că la momentul reîntoarcerii, casa s-ar fi transformat atât de mult încât să devină de nerecunoscut. Casa va rămâne mereu în amintire, o plăsmuire a trecutului nostru.
În mod ironic, tocmai experiența traiului în străinătate m-a ajutat să-mi cristalizez și consildez identitatea românească. Iar revenirea acasă a fost rezultatul inevitabil al apartenenței la o familie care a trăit 25 de ani în exil, cea mai mare parte petrecută în mijlocul celei mai puternice culturi asimilaționiste a lumii. Obiectiv vorbind, reîntoarcerea e o nouă migrație. Un băștinaș devine un străin care apoi se întoarce în fosta patrie, care între timp s-a schimbat în ceva ce îi este acum străin. Tragedia e dublă. Nu numai că trebuie să suporți vicisitudinile exilului, dar atunci când te întorci ești confruntat cu ceea ce este adeseori o realitate ostilă. Întoarcerea acasă poate însemna sfârșitul iluziilor… la extremă și sfârșitul însăși al speranței.
Dar în final, ceea ce am ales a fost apartenența.
Revenirea acasă
Adevărata întrebare căreia ar trebui să-i răspund este: ce m-a făcut să rămân. Mulți spun că România este o țară minunată, păcat cu oamenii ei. Dar tocmai acești oameni mi-au creat sentimental de “acasă”. Dacă vroiam doar munți și coaste frumoase, găseam altele și mai frumoase aiurea. Dar România e pentru mine acasă datorită oamenilor. Fie că mă fac să plâng sau să râd, ei sunt în primul și în primul rând umani la modul dezarmant – cu toate bunele și relele ce decurg de aici. Îmi place modul în care iubim, modul în care visăm, îmi place chiar modul în care mințim și sporovăim sau modul de a ne târgui, tot timpul cu intenția de a ieși în avantaj, sau nu. N-am întâlnit în lume oameni mai veritabili, mai autentici, poate chiar mai transaparenți. Găsesc că români, sfinți sau păcătoși, sunt dezarmant de clari și de epresivi în emoții, în intenții. În multe feluri. E ca și iubirea pentru propriii copii. Fiecare părinte își vede copiii într-un singur mod posibil – plin de admirație și dragoste. Așa și cu patria – o îndrăgești cu bune și cu rele.
Știu mai bine decât mulți, după atâția ani în străinătate, cât de înapoiați suntem. Văd slăbiciunile noastre cum puțini băștinași o pot vedea. Nu mă îndoiesc că România are una din cele mai proaste clase politice de după ’89 din Europa de est. România e în tentaculele unei cleptocrații de care îi va fi greu să scape.
Eu cred că mulți români s-ar întoarce dacă ar fi mai onești cu ei înșiși. Mulți sunt nefericiți din multiple motive, dar nu vor să privească realitatea în față de teamă că prietenii și rudele îi vor percepe ca slabi sau, și mai rău, ca pe niște ratați.
Cu două milioane de români care lucrează în străinătate, guvernului ar trebui să-i sune alarma. În loc de asta, conducătorii României numără cu satisfacție banii trimiși de aceștia acasă cu care-și echilibrează conturile și trag înainte cee ce a mai rămas din economie. De fapt, pe măsura ce populația scade, fie din cauza speranței de viață mai reduse sa prin emigrare, țara e confruntată cu o criză acută.
Matei Păun a lucrat între 1994-1997 pentru fondul Firebird Management cu sediul la New York, care a lansat unul dintre primele si cele mai prospere fonduri de investiţii pentru ţările CSI (fosta URSS). La întoarcerea în România în anul 1997, dl. Păun a înfiinţat şi condus divizia de operaţiuni pe pieţe de capital a companiei Regent Pacific, construind una dintre cele mai active firme de brokeraj de piata la momentul respectiv, introducând pe piaţa românească acest tip de operaţii financiare. Ȋn anul 1999, el a fost co-fondat HTI Group, care s-a specializat cu precădere în activităţi de brokeraj şi care, în 2007, a fost preluată de către banca de investiţii Morgan Stanley. Ȋn 2003 s-a alăturat grupului de consultanţă Deloitte & Touche ca Director al departamentului de Consultanţă în Servicii Financiare, în cadrul căruia a condus numeroase proiecte de consultanţă financiară. Dl. Păun este licenţiat în Relaţii Internaţionale al Trinity College, Connecticut, SUA. El este actualmente Managing Partner la BAC Investment Bank – România, o banca de investiţii regională acoperind sud-estul Europei.
Nu ştiu de ce consideri că te-ai reîntors. Eu consider că ţi-ai urmat destinul. Sunt fericit pentru fericirea ta, regăsindu-ţi mediul sufletesc.
Sunt mulţi, ca şi părinţii tăi, care sufleteşte n-au părăsit nici o dată meleagurile mioritice, le-au părăsit fizic datorită consideraţiilor politice &/ economice.
Pentru mulţi reîntoarcerea este o problemă economică şi de asigurări sociale pe care le-au acumulat pe meleagurile pe care s-au stabilit.
Stimate Domnule Matei Paun,
Cu regret trebuie sa-ti comunic urmare povestii de viata ce-ai publicat in acest „Acasa” Rom Libera!
Interesanta ca orice poveste de viata. Incerc sa rezum:
– Ati parasit tara abia nascut (Nu voit!). Parca vad ca erati pus intr-un port-bebe. V-au dus ca bagaj de mana parintii, cel mai probabil tata, caci totdeauna tatii sunt mai voluntari…
– Si ati revenit trimis de cei pentru care lucrati in acel moment!
– Nu inteleg care este minunea.
– Ati regasit ce o tara construita de un popor aflat sub dictatura comunista.
– Construita dupa unele opinii cam anapoda, dar construita!
Prezentand la momentul respectiv potentialul investitional urmare caruia ati fost trimis inapoi!
Dar era construita! Cu sacrificiile celor care de bine de rau n-au avut alta cale.
Eu cam atat am avut de zis. „Sanatate si putere si Bafta!” Si „Asta E!”, cam fatalist dupa gustul meu(de gustibus…).
N.R. Domnule Cornel Căpitanu vă rugăm să respectați măcar câteva minime reguli de ortografie și punctuație, altfel ne pierdem timpul corectând.
Eu sunt de părere, domnule Cornel Căpitanu, că dumneavoastră nu ați prea înțeles ce a vrut să spună Matei Păun în foarte reușitul său articol.
Dacă cumva vă referiți la faptul că n-a mâncat, ca dumneavoastră sau ca mine, „salam cu soia”, atunci factual aveți dreptate, dar asta nu înseamnă că trebuie să adoptați această atitudine de tip APACA sau IMGB 1990 care a făcut pe atâți oameni din diasporă să-și ia lumea în cap și să se reîntoarcă scârbiți după ce veniseră în România cu cele mai bun gânduri după prăbușirea regimului comunist.
Matei Păun dă o lecție de patriotism acelora care au o atitudine demagogic-patriotardă.
Cât despre ce și cum au construit comuniștii, asta merită o replică separată și vă promit un editorial pe această temă.
Stimate D-le P.Clej,
Va stimez prea mult pentru pozitiile cvasi-singulare exprimate in”Romania Libera-ACUM” avand subiect pe Majestatea-Sa Regele Mihai. Sa nu ma intelegeti gresit.
Nu la ele ma refer, ci la pozitia transmisa mie urmare ecoului meu la materialul lui Matei Paun. Ce legatura are salamul cu soia mancat si de mine si de dumneata pe-aici, de voie si nevoie, ne-avand alta solutie!
Chiar va invit sa scrieti despre constructiile fortate realizate cu acest hulit salam cu soia in burta(daca).
Bazat pe o documentare exacta asupra ce s-a ales de ele pana acum si cum au fost vandalizate si devenind baza miliardarilor de carton. Sunteti in stare(?!) Provocare! O zi buna! Mai sunt si altele importante pentru mine in duminica de azi!
Nu mai trageti in pianist. Are si asa destule belele si slabe sperante sa le rezolve.
Domnule Cornel Căpitanu, nu văd ce legătură are articolul meu despre Regele Mihai cu ceea ce am scris aici și pentru care insist, anume că nu ați înțeles ce a vrut să spună, repet, în superbul său articol, Matei Păun.
În loc să luați aminte la ce spune domnia-sa și la exemplul său de patriotism adevărat, dumneavoastră invocați mitul obosit al comuniștilor care au construit atâta și apoi ce au construit ei a fost vandalizat.
Vă asigur că în editorialul din 8 iulie am să demolez acest mit care încă mai subzistă în mintea multor români.