ACUM.TV

 
„Într-unul din comentarii Domnul Alexandru Grosu indica acest link. Iar eu am făcut încercarea de a traduce” (Sfartz Pincu).
 
   Toate acestea s-au petrecut demult şi sunt atribute ale unui trecut îndepărtat.
   S-a întâmplat în Odessa, la începutul anilor șaptezeci (din sec.19; n.tr.).
   Eram gimnazist în clasele superioare.
   Mesele noastre se încovoiau, încă de pe atunci, sub scrierile lui Pisarev, Flerovskii, Mirtov, Buckle, Spencer, Mills și a multor altora.
   Despre dezordinile viitoare, de Paște, se vorbea încă din Săptămâna Patimilor.
   Zvonurile proveneau de la bucătăreasă și de la servitoare.
   Își obțineau informațiile din niște surse subterane, și ni le împărtășeau cu reținere, ca pe niște concesii.
   Nu se știe cum, dar rolurile s-au inversat: servitorii s-au simțit stăpâni, iar noi am devenit dependenți de dispoziția lor față de noi.
   Nouă, tineretului, ne plăcea asta, dar părinții se simțeau jigniți, dar totuși ascundeau acest fapt.
   Negocierile cu servitorii le purtam noi, tineretul.
   – S-a stabilit, ca jidanii să fie bătuți trei zile, iar apoi și careva alții. Bucătăreasa în vârstă își rotea cu groază ochii intr-o parte și își strângea buzele.
   Cu toate acestea, deși ne așteptam, când a început bătaia, ea ne-a surprins pe toți
   – Jidanii sunt bătuți !
   Asta se întâmpla de a doua zi de Paște.
   Noi ședeam în camera mea, și discutam o oarece problemă de importanța mondială. Eram cu toții cam zece colegi.
   – Trebuie să mergem.
   Ne-am pus șepcile, și am plecat.
   Undeva, foarte sus în aer, se auzea un vuiet.
   – Asta e de acolo, de pe Richelieu, a spus cineva, și noi toți am pornit, mai bine zis am alergat, așa cum alergau toți din jurul nostru.
   Și tot mai clar a devenit vuietul, acum era deja un urlet de glasuri: mii, zeci de mii de aceste glasuri.
   Inima îmi bătea tare, iar în cap – o singură întrebare încordată: ce se întâmplă acolo?
   Și iată în fața noastră strada Richelieu, dreaptă, traversând tot orașul.
   Noi eram la capătul ei, cel care e mai aproape de mare, iar din celălalt capăt o gloată uriașa, care se întindea pe câteva cartiere.
   Îmi apare în memorie acea stradă, o zi minunată de primăvară, un soare orbitor. Și o zăpadă, o zăpadă albă, luată de vânt în valuri, ținută în aer, nelăsata să cadă pe pământ, și din nou dusă în sus, rotind-o peste gloată. Mai târziu am înțeles că zăpada era puful de la perine și perne…
   Iar acolo, mai departe, în acest cazan vesel, gloata teribilă.
   Parcă se mișcă o jivină scârboasă, cu o mie de capete, care își ascundea trunchiul undeva, mult în spate. Și atât de nenatural era acest monstru, atât de neobrăzați îi erau ochii însângerați, botul căscat din care ieșea un răget, un răget înfricoșător al unui animal apocrific, care a scăpat din lanț simțind mirosul sângelui.
   Iar din casele cu multe etaje, de pe ambele părți ale străzii zburau în jos geamuri, vase, lucruri, mobile, piane… Acestea cădeau, și strunele plesnite simultan scoteau un ultim acord sălbatec.
   Impresiile se succedau rapid.
   Suntem deja în această gloată, imaginea generală dispare, și în fiecare clipă este ceva schimbat.
   Un evreu bătrân pe pat. Lângă el un gimnazist mititel cu un revolver.
   – Eu am să trag dacă vă atingeți de bunicul, striga disperat băiețelul.
   Un om cu ochii negri, injectați, se aruncă peste băiețel, îi smulge revolverul, îl lovește peste ceafă și gimnazistul cel mititel cade la podea. Și cu asta se termină, și fără a mai atinge ceva mulțimea se revarsă în stradă: băiețelul și-a salvat bunicul !
   – Flăcăi,încoace ! Ho-ho!
   Și gloata se recompensează, și mai puternic devine zăngănitul neîntrerupt al geamurilor sparte și al răgetului sălbatec:
   – Stai! Stai! Stai!
   Cineva țipă că aceasta este casa unui anume doctor-evreu, foarte popular printre săraci.
   – Om bun, om foarte bun !
   – Bun, bun!
   – Dar totuși jidan?!
   – Atunci, cum?
   Liniște. Se aude o voce :
   – Poate așa, de dragul ordinii, spargem un geam?
   Hohote, strigăte vesele, „ura”, și o pietricică zboară spre geamul de la al doilea etaj. Dzzin! Mulțimea veselă și satisfăcută merge mai departe, uitându-și scopul, pierzând dintr-odată tensiunea, energia.
   Dar dintr-o stradă laterală vine o nouă mulțime, care urlă cu violență.
   În fața mulțimii merge o căruță, în ea zace întins un om complect însângerat, cu o față palidă ca ceara, și cu ochii albiți fugind în toate direcțiile.
   Acești ochi nu se pot opri pe ceva, și nu văd nimic. Acestui om, se vede treaba, nu-i mai trebuie mulțimea, nici munca ei, lui nu-i mai trebuie nimic: el se întinde chinuitor, și deodată tensiunea este înlocuită de o liniștire complecta, parcă a rămas pe gănduri.
   Moartea! pentru o clipă totul îngheață odată cu el, și din nou țipete și urlete.
   Ce? De ce? Cum?
   O mulțime de povești. Că a căzut de la un etaj superior, împreună cu lucrurile. Poate că a fost împins? Soldații l-au rănit cu baionetele? L-a împușcat un evreu?
   – Spre guvernatorul general. Lasă-l pe el să vadă și să cerceteze.
   Și mulțimea merge cu omul mort din căruță, însoțită de un zgomot asurzitor de la țipete, de la spartul geamurilor, a mobilei; și sub urletul evreilor care se nimeresc în cale, se aleargă după ei, sunt bătuți până când aceștia dispar sub picioarele mulțimii.
   Și din nou țipete dintr-o stradă laterală.
   – Încoace, încoace!
   Pe colțul străzii Puskinskaia se distruge o sinagogă, Mulțimea și căruța cu mortul se îndreaptă spre sinagogă.
   Sosește guvernatorul general.
   El șade intr-o șaretă; un bătrân micuț și slab, în uniformă, cu decorațiile pe ea, și care țipă la mulțime:
   – Drepți!
   Hohote, strigăte de „uraa!”.
   Apare orchestra militară.
   – Cântați ceva vesel!
   Și orchestra începe un marș vesel.
   Uraa! Uraa!
   Hohote, strigăte, pietrele zboară și mai energic spre sinagogă. Toate geamurile au fost sparte, sunt sparte ușile.
   – Uraa!
   – Drepți!
   Dar pietrele zboară deja spre șaretă.
   Mână !
   Șareta zboară, iar după ea căruța cu mortul, în spate – toată gloata cu „huo” și țipete:
   – Stai! Stai!
   – Ține-l, ține-l, huo!
   – Ho-ho-ho!
   La colț, suntem noi, un grup de gimnaziști.
   Tocmai a fost devastată o prăvălioară.
   Niște flăcăi bonomi și veseli ne fac semn cu ochiul.
   – Ei, dragă boiernaș, se adresează unuia din noi, un găligan tânăr, îmi dai o țigară?
   – Și eu aș fuma cu drag, dar nu am.
   – Ah, săracu boier, nu are ce fuma. Băieți, cine are tutun?
   – Uite tutun, arată cineva din mulțime spre o tutungerie încuiată.
   – Dar poate că e a unui rus.
   – Nu ți-e totuna – jidan rus sau jidan jidovesc?
   – Boierule, dă ordin! i se adresează găliganul, cu ton lingușitor, celui care dorea să fumeze.
   Iar acesta își flutură cu veselie mâna.
   Cu un strigăt sălbatec de încântare mulțimea se pornește, și după câteva minute zeci de mâini se întind cu țigările spre noi.
   Fețe radioase, satisfăcute, binevoitoare.
   Noi, timorați, luăm câte o țigară și zâmbim acestei gloate, iar ea urlă:
   – Luați mai multe, luați totul. Vă vom duce și pentru acasă. Uraa!
   – Hristos a înviat!
   Și noi ne pupăm cu ei.
   – Băieți, aduceți vodcă!
   Iar noi, pierduți, intimidați, ne grăbim s-o ștergem pe neobservate, să dispărem.
   
   A doua zi.
   
   De undeva a venit armata.
   Un evreu s-a strecurat în curtea noastră…
   Trebuie ascuns, dar ce va spune bucătăreasa?
   Ea se lasă cu greu convinsă, până când intr-un sfârșit, ea răspunde iritată:
   – Ei, nu va mai țineți de mine! Ascundeți-l dacă aveți poftă să va complicaţi cu un jidan – și pe voi și pe mine să va băgați sub topor.
   Și evreul tremurând, un tânăr slab și înalt, urcă pe scara îngustă în pod, iar bucătăreasa se uită speriată prin curte: nu cumva sunt martori? Și-l amenință pe evreu cu pumnul:
   – Tu mizerabile, nu meriți să pier din cauza ta !
   Iar noi, mulțumiți, plecăm din nou în oraș.
   Acolo, la cimitir, cam patruzeci de morți prin beție.
   O căsuță mică, albă – morga – arata confortabil prin verdeață: de jur împrejur monumente, cruci, morminte, liniște și pace.
   O uriașa gloată, în tăcere mortală.
   Ne strecurăm și stăm deasupra cadavrelor.
   Ferestrele sunt deschise, dar mirosul greu de la figurile groaznice de pe podea, albastre și umflate, așezate strâns unul lângă altul, în costume ponosite și rupte, care precum rândurile unei cărți, povestesc istoria existenței lor groaznice și efemere pe pământ, până ce în ultima clipă, când intr-o stare de delir li s-a năzărit o ieșire… Și toți stau culcați – o oglindă înfricoșătoare a vieții înconjurătoare.
   O babă oftează:
   – Iată și Paștele: din jidani puful, din ruși duhul…
   
   * * *
   Au sosit militarii.
   Un sunet sec de tobe se răspândește pe străzile pustii.
   Sunt prinși trecători, și chiar pe loc, în stradă, sunt culcați și bătuți cu vergile.
   Multe zvonuri. A fost bătută o damă. A fost bătut un unter-ofițer, cu crucea Sfântului Gheorghe pe piept. L-au înşfăcat pe contele S., dar el a desfăcut paltonul și a arătat uniforma cu steaua.
   Societatea este revoltată.
   Unui ofițer din casa unui coleg, în prezența mea, i s-a arătat spre ușă.
   Acesta a ieșit în stradă și a strigat:
   – Să nu va prind, că va bat măr cu varga pe toți!
   Se prinde – prin descindere. Pe neașteptate, din ambele capete ies din străzile laterale militarii și se apropie simultan, iar pe cei căzuți în capcană îi anchetează și-i judecă.
   Pe loc se întind băncuţele și apar vergile.
   Strada Preobrajenskaia, în partea ei mijlocie, era locuită aproape în întregime numai de evrei.
   Eu mergeam spre un coleg, când brusc din ambele capete ale străzii au apărut soldații cu trosnete de tobe.
   Eu și alții ca mine, ne-am repezit ca peștii care au simțit plasa.
   Încotro? După altcineva, ne-am strecurat printr-o poartă.
   Poarta s-a închis și ne-am pomenit intr-o curte plină ochi cu evrei.
   Curtea, parcă semăna cu un fund de fântână.
   Din ferestrele deschise, de la toate etajele acestei fântâni, mă priveau ochii evreilor.
   Eram singurul rus printre ei, și m-a cuprins groaza.
   Ei puteau acum să facă cu mine tot ce voiau: să mă omoare și să mă arunce în această hazna groaznică.
   Poate că cineva dintre ei să mă fi văzut cum am fumat o țigară data mie din tutungeria devastată. Și voi fi aruncat în stradă, spre judecată, acolo de unde se auzeau urlete care-ți înghețau sufletul. Doar așa din ciudă, mă vor împinge afară… Iar acolo s-ar putea să fie chiar acel unter-ofițer… Și eu stăteam, trecând prin chinurile groazei, a înjosirii, a melancoliei.
   Clipele îmi păreau veacuri, și de la înălțimea acestor veacuri se uitau la mine, de la toate etajele, mii de ochi liniștiți și răbdători. Mă priveau, înțelegând desigur starea mea, parcă întrebându-mă:
   – Dar tu, când ai să înțelegi, când ai să-o simți pe a noastră ?…

Traducerea din limba rusă: Sfartz Pincu

Despre autor: Nikolai Garin-Mihailovski (1852-1906) a fost un scriitor, inginer în căi ferate şi exploraror rus. ACUM a mai publicat o povestire a aceluiaş autor, „Geniul”.

Acest articol a fost publicat marți, 7 noiembrie 2017 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.