Nici nu m-am oprit bine în faţa şirului de scaune ocupate din metrou, dând să mă apuc de bară, că un tânăr s-a ridicat prompt, plin de deferenţă, să-mi cedeze locul său. Şezuse lângă prietena sa şi amândoi m-au privit cu simpatie. I-am mulţumit tânărului şi m-am aşezat. În următoarele minute, în timp ce metroul mă ducea către casă, mi-am concentrat atenţia asupra lui. Un tânăr înalt, zvelt, nu mai mult de 24 de ani, îmbrăcat simplu, curat şi discret: un tricou alb, pantaloni gri, pantofi sport, albi de asemenea şi perfect curaţi; o mapă, pe care i-a lăsat-o prieteni sale, rămasă aşezată lângă mine, în clipa când s-a ridicat să-mi cedeze locul. L-am văzut discutând cu aceasta cu o voce atât de coborâtă încât nici nu auzeam ce îşi spun. Trăsături inconfundabile ale feţelor, ten întunecat: erau ţigani amândoi.
Pe tricoul tânărului am observat, fără să desluşesc şi detaliile, o inscripţie de culoare verde deasupra buzunarului de la piept, poate ecologistă, la fel de discretă ca şi întreaga sa ţinută. Primul impuls a fost să-l întreb pe tânăr din ce organizaţie neguvernamentală face parte. Sau unde a fost şcolit. Sau cine i-au fost profesorii. Sau dirigintele. Căci gestul său mi se părea ireal într-o ţară cotropită de mitocănie. M-am abţinut însă, de teamă să nu par excesiv, să nu-l jignesc. Să nu-i jignesc.
Întâmplarea a făcut ca după o staţie sau două să coboare multă lume şi locurile din jurul meu să se elibereze. M-am mutat un scaun mai într-o parte şi l-am invitat c-un gest pe tânăr să-şi reia locul de lângă prietena sa. Ceea ce a şi făcut, nu înainte să schimbăm între noi zâmbete de simpatie.
De cealaltă parte a mea s-a aşezat un alt ţigan, vârstnic de astă dată, îmbrăcat într-un costum cu dunguliţe albe, vechi dar curat, cu cravată şi pălărie, care îşi tot ştergea cu batista fruntea năduşită. M-a întrebat unde trebuie să schimbe metroul ca să ajungă la staţia Eroii Revoluţiei. S-a bucurat să afle că nu era necesară nici o schimbare. Trenul aproape se golise. Ţiganul vârstnic a urmărit cu privirea cum se deschideau şi se închideau, ca unse, uşile glisante ale trenului, după care s-a întors spre mine şi a spus râzând: — Da’ uşile astea nu se strică niciodată? I-am răspuns că toate se strică pe lumea asta, inclusiv uşile metroului, dar că personalul de la întreţinere se îngrijeşte probabil de ele. Ţiganul vârstnic a râs şi n-a mai adăugat nimic.
Ajuns în acest punct cu lectura, un militant pentru drepturile minorităţilor, foarte politically correct, ar spune că prin însuşi faptul de a fi menţionat etnia acelor persoane din metrou am şi comis un act de discriminare etnică. Cu atât mai mult cu cât impoliteţea a cărei absenţă m-a impresionat la tânărul ţigan este proprie majorităţii tinerilor care trăiesc în România. Cu atât mai mult cu cât nu este neobişnuit să ai un schimb de cuvinte, în metrou, în deplină normalitate, cu un minoritar ţigan, vârstnic sau nu.
Perfect de acord. Dar atunci de ce întâlnirea fulgurantă cu cei trei din metrou simt că mi-a înfrumuseţat ziua? De ce persistă şi acum când scriu bucuria acelui infim contact cu cei trei ţigani din metrou? Cât timp oare?
