Laurent Cantet (Palme d’Or), în mijlocu tinetilor actori amatoriEste incontestabil că Festivalul filmului de la Cannes se înscrie printre cele mai importante ale genului, unde parafa „control de calitate” constituie o referinţă. Faptul că, de şapte ani încoace, Hollywood-ul utilizează răsunetul de pe Croisette, în promovarea ultimelor producţii, denotă seriosul acestei instituţii verificată de timp. Contrar Hollywudului, Cannes este internaţional sub toate aspectele. Thyerry Frémaux, cunoscutul selecţioner declara: „Anul trecut am fost în România, acum gândesc să mă concentrez mai mult asupra Rusiei şi Indiei; cinematograful indian nu-i suficient de reprezentat la Cannes. Sunt totuşi fericit de a fi invitat Devdas (n.r.:film indian realizat de Sanjai Leela Bhansali)”
La sfârşitul celei de-a 61-a ediţii, aşteptarea apăsătoare a palmaresului, a provocat aceleaşi emoţii juvenile, lăsând pronosticurile cele mai hazardate să bată plinul. Ca în fiecare an, numărul cusurgiilor ireductibili rămâne constant, adică non-neglijabil, evocându-se subiectivitatea juriului şi, în particular a preşedintelui, de data aceasta actorul-realizator Sean Penn. Eu găsesc expresia un pic pleonastică, deoarece subiectivitatea este omenească, iar obiectivitatea ar trebui lăsata pe seama divinităţii.
Cum poţi să aspiri la obiectivitate când declari, fără nici o sfiiciune, că Harrison Ford şi Cate Blanchett, protagoniştii Indianaei Jones… sunt „actori de mâna doua” şi „câini de atac ai CIA-ului”?.
Cine-a spus?
Fireşte că astfel de aberaţii nu pot ieşi decât din gurile nostalgicilor comunismului, pretinzând că filmul ar denigra fostul URSS. Probabil aceeaşi care, anul trecut, criticau filmul lui Mungiu, invocând imoralitatea avortului şi impactul lui asupra tineretului.
În pofida acestora, tema tratată de laureatul anului 2007 a permis personalului medical din stabilimentele şcolare franceze să abordeze, cu mai multă seninătate, în faţa elevilor, problema delicată a avortului.
Trebuie însă convenit că desenarea lui Sean Penn ca Preşedinte de juriu, a profilat anul acesta o opţiune socialo-politică. Nu-i nici un secret că Preşedintele Penn e un cineast angajat care a nutrit întotdeauna o afecţiune aparte pentru ideile de stânga şi care-i are ca eroi pe dictatorii latino-americani Fidel Castro şi Hugo Chavez.
Ba mai mult, se spune că prietenia cu Michael Moore, ar fi întemeiată pe o coaliţie anti-Bush. De altminteri, declaraţiile lui, atestă, indirect, tendinţa umanist-socialistă şi decizia de a acorda „La Palme d’Or” unui cineast „foarte conştient de umanitate”, garantând că juriul „va evita mondenităţile…”, „A percepe indelebilul – afirmă cineastul – rămâne cea mai bună manieră de a fi onest”.
N-aş vrea să mă las surprins şi de „indelebil”, dar mă întreb dacă se poate atribui termenul înainte ca timpul s-o confirme?
Acum trei luni, la Festivalul de la Berlin, o parte din filmele prezentate au fost judecate drept „slăbuţe”, ceea ce ar presupune că anul 2008, nu-i tocmai fast cinematografiei mondiale. Chiar dacă selecţia s-a dovedit uneori mai puţin inspirată pentru Cannes 2008, din cauza volumului producţiilor, nu se justifică cu nimic ipoteza de mai sus. Nu în toate cazurile cantitatea este incompatibilă cu calitatea.
Absent în 2007 şi în penurie de câţiva ani, cinematograful italian, pentru care românii manifestă un interes particular, a lovit tare cu „Gomorra”. O producţie a realizatorului Matteo Garrone inspirată din fapte reale relatate de jurnalistul Roberto Savione. Filmul dezvăluie, cu un aplomb rar, cangrena produsă de mafia societăţii italiene. Pentru ca restul lumii să nu audă de acest adevăr în propria ţară, aş fi dorit intens ca exclamaţiile de bravo din sală să-i servească lui Roberto Savione de vestă contra glonţ. El, care şi-a pus viaţă în primejdie la 28 de ani, pentru a denunţa „cancerul” ameninţător al „caracatiţei”.
Un al doilea film italian, „Il Divo” de Paolo Sorrentino, se înscrie tot în sensul criticii acerbe la adresa castelor politice dominante în peninsulă.
Campioni ai marketingului, americanii au prezentat cu tobe şi trâmbiţe „Indiana Jones şi regatul craniului de cristal” chiar dacă nu a figurat în competiţia oficială. Carisma lui Harrison Ford, a conferit filmului un succes atât public cât şi, probabil, comercial.
Sistemul publicitar american pare bine gresat, acompanierea mediatică de blockbusters se organizează în jurul junket-ilor (termen împrumutat din vocabularul politic, semnificând mici cadouri oferite electorilor sau politicienilor). În contextul de faţă echivalează cu un voiaj de presă în cursul căruia jurnaliştii vizionează filmul şi se întreţin cu „talentatul”, actor sau realizator.
Graţie celor 4000 de jurnalişti acreditaţi, Cannes poate ocupa spaţii mediatice nelimitate.
După cotidianul „Los Angeles Times”, este imperativ ca Indiana Jones să depăşească bara de 400 de milioane de dolari de reţetă mondială pentru a genera beneficii producătorilor şi realizatorilor.
Un episod tristo-comic s-a produs în timp real când, în momentul proiecţiei celui de al 4-lea episod de aventuri exotice şi într-o clipă de neatenţie a protagonistului Harrison Ford, aparatul lui de foto numeric a făcut picioare…turmentându-i tot anturajul. Ne imaginăm tensiunea provocată de furt, dacă deducem că în cutiuţa de luat imagini se găseau, probabil, clişee personale preţioase .
Prezent aproape la fiecare ediţie, dar nerecompensat până-n prezent, Clint Eastwood a propus juriului „Changeling”(Schimbul), un imens film unde cineastul îşi reia temele predilecte: individul faţă de colectivitate, voinţa de a merge până la capăt, lupta împotriva sistemelor corupte, transmiterea şi urmele lăsate de fiecare, toate înglobate într-un recit de peripeţii şi personaje, de intrigă şi de viziune politică în faţa cărora nu poţi rămâne insensibil. Un film pe care, personal, l-aş situa deasupra celorlalte.
Madona şi Maradona, două vedete planetare au contribuit, în felul lor, la reuşita Festivalului. Mai întâi printr-o prezenţă remarcată, al doilea, prin două documentare mişcătoare: „Bercause we are”, un scurt metraj produs de Madona relatând despre ravagiile produse de sida în Africa şi „Maradona”, opus biografic de Emir Kusturica, unde-i vorba de grandoarea, decadenţa şi resurecţia micului geniu al balonului rotund, Diego Maradona.
Printre cele 22 de filme ale competiţiei oficiale – o parte dintre ele fără o legitimitate veritabilă -„Entre les murs” de Laurent Cantet, este o proiecţie de ultimă oră scăpato criticii. Astfel, la anunţul palmaresului şi la atribuirea supremei recompense, „La Palme d’Or », unui film jumătate documentar, jumătate ficţiune, ne-am reţinut cu greu surprinderea.
În realitate, verdictul corespundea perfect orientării estetice a lui Sean Peen şi, pe cale de consecinţă, juriului.
Reechilibrarea a intervenit odată cu „Marele premiu”, decernat filmului „Gomorra”, meritat cu prisosinţă de Matteo Garrone.
„Premiul special” le-a revenit actriţei Catherine Deneuve şi inegalabilului Clint Eastwood.
„Premiul juriului”, filmului italian „Il Divo”;
Premiul de interpretare feminină, actriţei braziliene Sandra Corveloni, pentru rolul din „Linha de Passe”, iar cel de Interpretare masculină, actorului de origine portoricană Benicio Del Tor, pentru rolul Ernesto Guevara din „Che”.
„Camera de aur” i s-a decernat englezului Steve McQieen, pentru „Hunger”, un film de debut, nu lipsit câtuşi de puţin de calităţi.
România a beneficiat de o „Palme d’Or » pentru scurt metraj ce i-a revenit lui Marian Crişan pentru ”Megatron” a cărei jubilaţie o împărţim din plin.
Decernarea premiilor s-a încheiat cu o destăinuire a lui Sean Penn: „Noi trebuie să facem contrariul „Oscarului”, ca şi când cineva ar mai avea vreo îndoielă…