ACUM.TV

Nicoleta Taylor locuiește în statul Arizona am zice de o viață de om, și nu a uitat limba română, nici graiul clujean al cărui semn e o floare de pe plai presată într-o scrisoare mai veche. La prima vedere ar părea o ilustrată forțat romanțată, însă activitatea ei de instructor de limba română o situează în linia puțin numeroasă a celor ce promovează limba și cultura română în SUA.

Ea a reușit să editeze materiale și un manual de limbă română într-un format nou, adaptat la ultimele schimbări lingvistice din România și într-o metodolgie Americană. Ea predă română americanilor ce urmează să lucreze în România, dar și celor interesați de țara noastră.

Nicoleta Taylor s-a arătat mai mult decât încântată să devină colaboratoul nostru oferindu-ne o lucrare în proză scurtă marcată de realism, de absurd și de note tragice în accente kafkiene.
 
 
 
Ultimul autobuz

Din decembrie încoace singura constantă e schimbarea. Au trecut săptămâni bune și încă practicăm același sport național. Da, maratonul orelor non-stop petrecute în fața televizoarelor e la apogeu. De la două ore pe seară la program non-stop e o mică mare diferență. Transmisiunile în direct ne dau sentimentul că ne implicăm personal ca prezențe reale la evenimentele zilei. Facem revoluție cu maxim avânt fără măcar să ieșim din casă.

– Te duci până în oraș la soră-ta?! Vreau să le trimit mere și plăcinte la copii.

Vocea mamei răzbate cu greu prin ceața sonorului TV. Oare cu mine a vorbit sau cu tata? Îi ignor spusele, prea preocupată de reportajul despre una din vilele lui Ceaușescu. Cum adică avea un tricou nou în fiecare zi?! Păi câte tricouri putea să aibă? Rămân blocată în informație și încerc să concep cum e să-ți permiți un tricou nou în fiecare zi. E peste puterea mea de imaginație.

– Ce faci, te duci?! insistă mama.

Deci cu mine vorbește. Îmi continui raționamentul. De unde tricouri, că magazinele erau goale?

– Mă duc imediat, numai să se termine emisiunea asta.
– Lasă televizorul și du-te acuma, până nu se răcesc plăcintele. Ai bilet?
– Mai am un capăt de bilet.
– Să iei mai multe bilete când vii înapoi, că și mie îmi trebuie. Și să nu te prindă noaptea prin oraș, că umblă tot felul de dubioși.
– Da, bine, aprob mecanic, cu urechile cât pâlniile la televizor.

Din fericire reportajul se termină la timp să pot părăsi cu inima împăcată fascinația ecranului. Ce bine mi-ar prinde și mie niște tricouri noi. Auzi acolo, unul nou în fiecare zi.

Autobuzul numărul 1 din Triaj circulă spre oraș din jumătate în jumătate de oră. Ajung la destinație și cumpăr două bilete din stație, până nu uit. Dacă mă întorc acasă mai târziu nu prind oricum casa de bilete deschisă.

Ajung la bloc la soră-mea, cu mâinile lungite de la plasa cu mere, dar cu plăcintele călduțe. Bineînțeles că toată familia e la televizor, cu vecina de la parter în frunte. Mă pun și eu cu trupa și transformăm rapid plăcintele mamei în istorie. Revoluție la gurile noastre. Altă transmisiune din Piața Universității. Fiecare are ceva de spus, nimeni nu ascultă, înghesuială mare în fața camerelor de filmat. Să îi vadă toată țara și mai ales vecinii. Apoi se dă un film american. În condițiile astea cum să ne mai ridicăm de la televizor? Așa mă apucă noaptea în oraș. Realizez fără entuziasm că nu reușesc să văd tot filmul dacă vreau să prind ultimul autobuz spre casă.

Plec de la bloc, grăbindu-mă către stație. Seară de iarnă uscată cu vânt subțire. Străzile pustii. Eu și cu umbra mea. Constat satisfăcută că între atâtea schimbări orarul autobuzului a supraviețuit și a rămas același. Ies dintre blocuri și mă apropii cu pași alerți de strada cu biserica reformată. Clădirea uriașă în peisajul orașului îmi dă un sentiment de măreție. Locul respiră atemporalitate. Strada se înghesuie coborând abrupt printre zidul înalt al bisericii si zidul unind casele cu spatele la stradă. E un drum scurt, cu o singură intrare și o singură ieșire. Dacă ar fi acoperit, ar arăta ca un tunel. Mă gândesc că e chiar un tunel, acoperit de cer.

Intru pe străduță, prinsă în ritmul panicat al pașilor mei la gândul că aș putea pierde ultimul autobuz. Cu ochii la crenelurile întunecate ale zidului bisericii, mă gândesc ce va zice mama că m-a prins noaptea în oraș și cuget febril la o explicație plauzibilă de servit proaspăt când ajung acasă. Ce ți-e și cu televizorul ăsta. Observ prea târziu personajul de la celălalt capăt al străzii.

Habar nu am de unde a apărut. E înalt și slab, cu un trenci lung și o pălărie demodată. Poartă o servietă gen diplomat, parcă a coborât dintr-un film cu Sergiu Nicolaescu. Pe strada slab luminată e imposibil să îi descifrez trăsăturile sub umbra pălăriei. Eu cobor dintr-un capăt al străzii, el urcă dinspre celălalt. Face doar câțiva pași și se oprește lângă zidul bisericii, acolo unde bordura e scundă. Calm, își pune diplomatul pe bordură. Eu continui să cobor, fără să îi dau vreo atenție deosebită. Ce dacă s-a oprit? E treaba lui, și e toată a lui. Deodată trompeta din minte îmi sună că suntem doar noi doi și restul străzii pustii.

Deschide diplomatul, lăsându-l cu capacul ridicat, și scoate un ceva ce îmi dă impresia că m-am uitat prea mult la televizor. De la distanță arată ca un pistol. Continui să cobor, sperând că mi s-a părut. Ce ți-e și cu speranța asta. Omul iși scoate eșarfa lungă de la gât și începe să și-o înfășoare în jurul mâinii cu pistolul. E mâna stângă, iar personajul mă privește țintă, înfășurând eșarfa lent, ritualic. Apoi îndreaptă pistolul spre mine și rămâne nemișcat. De undeva din fișierul vreunui film văzut demult, memoria îmi scoate la suprafață informația că un astfel de procedeu e folosit la evitarea urmelor atunci când tragi cu o armă. Aha, e o secvență cu un legionar. Exact așa arată, ca un legionar.
Mintea îmi caută soluții la situația dubioasă cu trenci și pistol. Ce să fac? Să mă opresc? Nu rezolv nimic. Să mă întorc înapoi? Tot nu rezolv nimic. Sunt prinsă între zidurile mărginind strada, deci nu am unde să mă ascund sau să mă adăpostesc. Îi ofer doar un spate bun de împușcat. O țintă perfectă. Cobor mai departe, cotind ușor spre mijlocul drumului. Mă așteaptă răbdător, nemișcat, cu pistolul ațintit spre importanta mea persoană. Îi simt privirea fără să îi văd ochii.

Ajung aproape la jumătatea drumului și merg fix pe mijloc. Optez pentru soluția struț, îmi ascund capul în nisipul ignoranței. Mă prefac că nu l-am obervat. Nici usturoi nu am mâncat, nici tipul cu pistolul nu mă așteaptă pe mine. Nu, deloc. Ceva se relaxează în mine. Clar am văzut prea multe filme. Încep să am gânduri eroice. Dacă e să mă împuște, să mă împuște, domnule, din față, să îl văd și eu. Dacă e să mor acum și aici, măcar să o fac cu demnitate. Nu vreau să îi dau satisfacția să mă panichez, să alerg disperată cu pletele dramatice în vânt. Apoi mă gândesc la mama, la tata, la sora mea. Le spun în gând că îi iubesc și dacă o fi să fie, asta e.

Continui să cobor mimând aerul turistului pierdut în contemplarea monumentelor de artă. E momentul perfect să admir arhitectura gotică a bisericii, cu genunchii ușor înmuiați. E un pistol, îi zăresc clar țeava ieșind din eșarfă. Sunt tot mai aproape de el. Se desprinde rapid de lângă zidul bisericii și vine țintă înspre mine. Nu îl privesc. Privesc drept înainte, ca și cum nu ar exista, ca și cum aș fi singură pe stradă. Și continui să mă grăbesc, doar trebuie să prind ultimul autobuz. Ajunge lîngă mine și se bate de mine. Pur și simplu se izbește. Sigur că da, așa e de aglomerată strada asta că ne batem unii de alții. Fără nici un cuvânt, fără nici o privire, fără nici o reacție, merg mai departe.

Ce las în spatele meu vede doar cerul acoperind tunelul. Ies de pe strada îngustă în libertatea rotundă a micii piețe. Un spațiu uriaș. Umblu cu pași mecanici, bocănind pe asfalt, așteptând împușcătura în spate. Ascult. Sunt un radar de sunete. Nu privesc înapoi. Nici măcar o dată. Doar înainte, mereu înainte, până când privirea mea întâlnește târziu alți oameni, alți întârziați, alții prinși de noapte în oraș. Dragii de ei.

Strada cotește după o clădire și ies complet din raza împușcăturii. Am scăpat. Cine, de ce, cum, când? Sunt în viață și umbra mea păzitoare pășește satisfăcută în exact ritmul meu. Încerc să analizez ce s-a întâmplat. A fost o amenințare reală? Un pistol adevărat? Rămășițele revoluției? A fost o glumă proastă? Un pistol de jucărie? Ce a fost, a fost. Miroase frumos a iarnă. Vântul îmi mângâie fața. Umbrele copacilor îmi îmbrățișează umbra.

Ajung în stație deodată cu autobuzul. Urc și perforez un capăt de bilet. Mă așez la geam și respir cu plăcere mirosul de ulei ars, cauciuc și cine mai știe ce. Trăiesc și ocup un loc în ultimul autobuz numărul 1 spre Triaj. Mă duce acasă, la mama și la tata.

– Unde ai stat până acuma, tu, fată? Ți-am spus să nu te prindă noaptea în oraș, mă ia mama la rost îndată ce ajung acasă.
– Am stat și ne-am uitat la televizor de era să scap autobuzul. A fost ceva film cu un legionar.
– Ce legionar? se miră mama. A fost un film american, de dragoste, că ne-am uitat și noi.
– Poate au dat programul doi.
– Poate. Vezi că mai ai plăcintă în cămară dacă ți-i foame. Bine că nu ai pierdut autobuzul, mă consolează mama. Ai cumpărat bilete?
– Da, sigur că da.
– Atunci eu mă duc să mă culc. Tu mai stai la televizor?
– Nu, mă culc și eu, îmi ajunge până peste cap câte am văzut astăzi.
– Noapte bună, mă îmbrățișează mama și îi simt mireasma iubită. Mama miroase a mama.
– Noapte bună, o îmbrățișez și eu.

Patul e cald și din cămară vine miros de plăcinte. Ce bine e acasă. Să îi spun mamei ce s-a întâmplat? Să nu îi spun? Degeaba îi spun, nici eu nu m-aș crede. Auzi acolo, trenci, pălărie, diplomat și pistol. Legionarul din orașul unde nu s-a întâmplat nimic. Povești vânătorești și prea mult televizor.

Așa că păstrez pentru un timp tăcerea asupra acestei întâmplări. Doar vreo douăzecișiunu de ani. Revoluția e deja o poveste de demult. La fel și mama. E timpul să vorbesc. Mamă, îți spun acum.

Nicoleta G. Taylor
septembrie 2011
Povestire premiată cu premiul al III-lea la Concursul Național Text Construct 2011, inspirată de o întâmplare adevărată

Acest articol a fost publicat duminică, 22 octombrie 2017 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.