[Text prescurtat]
Drepturile sunt un principiu moral care defineşte relaţii sociale juste. Tot astfel cum un om are nevoie de un cod moral pentru a supravieţui (pentru a acţiona, pentru a-şi alege obiectivele adecvate şi pentru a le realiza), tot astfel o societate (adică un grup de oameni) are nevoie de principii morale pentru a se organiza într-un sistem social care să fie în armonie cu natura umană şi cu cerinţele supravieţuirii sale.
Asistăm în prezent la o deplasare a conceptului de drepturi de la individ la grup, ceea ce înseamnă înlocuirea „Drepturilor Omului” cu „Drepturile Gloatei”.
Orice grup sau „colectiv”, mare sau mic, nu este decât un număr de indivizi. Un grup nu poate avea alte drepturi decât cele ale membrilor săi individuali. Într-o societate liberă, „drepturile” oricărui grup derivă din drepturile membrilor săi prin opţiunea lor benevolă, individuală, precum şi prin înţelegerea lor contractuală; „drepturile” acestui grup nu sunt decât aplicarea acestor drepturi individuale în cazul unei activităţi concrete. Orice activitate de grup legitimă se bazează pe libertatea de asociere şi de liber schimb a participanţilor (Prin „legitim” înţeleg necriminal şi liber constituit, adică un grup la care nimeni n-a fost forţat să adere).
De exemplu, dreptul unei societăţi industriale de a se angaja într-o activitate economică derivă din dreptul proprietarilor săi de a-şi investi banii într-o activitate productivă, din dreptul lor de a angaja salariaţi, din dreptul salariaţilor de a-şi vinde serviciile, din dreptul tuturor celor implicaţi de a produce şi de a-şi vinde produsele, din dreptul clienţilor de a cumpăra (sau de a nu cumpăra) aceste produse. Fiecare verigă a acestui lanţ complex de relaţii contractuale se bazează pe drepturi individuale, pe opţiuni individuale, pe acorduri individuale.
Cele de mai sus sunt valabile pentru orice grupuri şi asociaţii legitime dintr-o societate liberă: parteneriat, societăţi economice, asociaţii profesionale, sindicate (cele benevole), partide politice, etc. Ele se aplică, de asemenea, tuturor contractelor de reprezentare: dreptul unui individ de a acţiona în numele, sau de a reprezenta un alt individ sau indivizi rezultă din drepturile celor pe care îi reprezintă, drepturi ce îi sunt delegate prin opţiunea lor benevolă, într-un scop precis, bine delimitat. Este cazul avocatului, al împuternicitului comercial, al delegatului sindical, etc.
Un grup, ca atare, nu are drepturi. Aderând la un grup, un individ nu poate nici câştiga noi drepturi, nici pierde din drepturile pe care le deţine. Principiul drepturilor individuale constituie singura bază morală a oricăror grupuri sau asociaţii.
Orice grup care nu recunoaşte acest principiu este nu o asociaţie, ci o bandă sau o gloată.
Orice doctrină asupra unei activităţi colective, care nu recunoaşte drepturile individuale, este o doctrină a dominaţiei gloatei sau a linşajului organizat.
Ideea de „drepturi colective” (adică ideea că drepturile aparţin grupurilor, iar nu indivizilor) înseamnă că „drepturile” aparţin unora, iar altora nu, că unii au „dreptul” de a dispune de alţii oricum doresc şi că criteriul acordării unei asemenea poziţii privilegiate este superioritatea numerică.
Nimic nu poate justifica sau valida o asemenea doctrină şi nimeni n-a reuşit vreodată să o facă. Asemenea moralei altruiste pe care se bazează, această doctrină se trage din misticism: fie din misticismul demodat al credinţei în edicte supranaturale de tipul „dreptului divin al regilor”, fie din mistica socială a colectiviştilor moderni, care văd societatea ca pe un supra-organism, ca pe o entitate supranaturală diferită de şi superioară sumei membrilor săi individuali. Imoralitatea acestei mistici colectiviste este deosebit de pregnantă astăzi în problema drepturilor naţionale.
O naţiune, ca şi orice alt grup, nu este decât un număr de indivizi şi nu poate avea alte drepturi în afara drepturilor cetăţenilor ei individuali. O naţiune liberă, adică o naţiune ce recunoaşte, respectă şi apără drepturile individuale ale cetăţenilor săi are dreptul la integritatea sa teritorială, la sistemul său social şi la forma sa de guvernământ. Guvernul unei asemenea naţiuni nu este cârmuitorul, ci servitorul, sau agentul (sau reprezentantul) cetăţenilor săi, şi nu are alte drepturi în afara celor ce îi sunt delegate de către cetăţenii săi pentru îndeplinirea unei sarcini precise şi strict delimitate (şi anume sarcina de a-i proteja de forţa fizică, sarcină care este consecinţă a dreptului cetăţenilor la autoapărare).
Cetăţenii unei naţiuni libere pot să aibă opinii diferite asupra procedeelor legale sau a metodelor de a pune în aplicare drepturile lor (care este o problemă complexă, un subiect pentru ştiinţa politică şi filosofia legii), însă sunt în acord în ceea ce priveşte principiul fundamental ce trebuie aplicat: principiul drepturilor individuale. Când constituţia unei ţări plasează drepturile individuale în afara sferei de accesibilitate a autorităţilor statale, sfera puterii politice se vede limitată în mod drastic, astfel încât cetăţenii pot, în toată siguranţa şi liniştea sufletească, să accepte să se supună unei decizii majoritare în probleme ce fac parte din această sferă restrânsă. Viaţa şi proprietatea minorităţilor şi a celor de altă opinie nu sunt în joc, nu sunt supuse votului şi nu sunt puse în pericol de vreo decizie majoritară. Nici un om sau grup de oameni nu poate deţine un cec în alb de putere asupra altora.
O asemenea naţiune are drept la suveranitatea sa (rezultând din drepturile cetăţenilor săi), precum şi dreptul de a cere ca suveranitatea sa să fie recunoscută de alte naţiuni.
Acest drept nu poate fi însă cerut de către regimuri dictatoriale, de triburi de sălbatici sau de vreo formă de tiranie absolutistă. O naţiune care violează drepturile propriilor săi cetăţeni nu poate pretinde recunoaşterea nici unui fel de drepturi. În probleme de drepturi, la fel ca şi în toate problemele morale, nu pot exista două măsuri. O naţiune cârmuită prin forţă fizică brutală nu . este o naţiune, ci o hoardă, fie ea condusă de Attila, Ginghis-Han, Hitler, Hruşciov sau Castro. Ce drepturi ar putea cere un Attila şi pe ce bază?
Acestea sunt valabile pentru orice formă de sălbăticie tribală, antică sau contemporană, primitivă sau „industrializată”. Nici geografia, nici rasa, nici tradiţia, nici nivelul anterior de dezvoltare nu pot conferi unor fiinţe umane „dreptul” de a viola drepturile altora.
Dreptul la „autodeterminare a naţiunilor” se aplică numai societăţilor libere sau acelora care caută să instaureze libertatea; el nu se aplică dictaturilor. Aşa cum dreptul unui individ la libertatea de acţiune nu include „dreptul” de a comite delicte şi infracţiuni (adică de a încălca drepturile altora), tot aşa dreptul unei naţiuni de a-şi alege singură forma de guvernământ nu include dreptul de a instaura sclavia (adică de a legaliza înrobirea unora de către alţii). Nu există vreun „drept la înrobire”. O naţiune poate să o facă, tot aşa cum un om poate deveni un delicvent, dar nici unul nu o poate face de drept.
Nu este important, în acest context, dacă o naţiune a fost înrobită prin forţă, ca în Rusia Sovietică, sau prin vot, ca în Germania nazistă. Drepturile individuale nu sunt obiectul vreunui vot; o majoritate nu are dreptul să suprime, nici chiar prin vot, drepturile unei minorităţi. Funcţiunea politică a drepturilor este tocmai de a proteja minorităţile de opresiunea majorităţilor (iar minoritatea cea mai mică pe pământ este individul). Indiferent dacă o societate a fost înrobită prin forţă sau de bună voie, ea nu poate pretinde nici un fel de drepturi naţionale şi nici un fel de recunoaştere a acestor drepturi din partea ţărilor civilizate, tot aşa cum o adunătură de gangsteri nu poate pretinde recunoaşterea „drepturilor” ei şi egalitate în faţa legii cu o companie industrială sau cu o universitate, sub motivul că gangsterii au votat în unanimitate şi de bună voie să se angajeze în acest tip special de activitate de grup.
Naţiunile dictatoriale sunt ilegitime. Orice naţiune liberă avea dreptul să invadeze Germania nazistă, iar astăzi are dreptul să invadeze Rusia Sovietică, Cuba sau orice altă închisoare de sclavi. Dacă o naţiune liberă decide să o facă sau să nu o facă, este o chestiune a propriului său interes, iar nu o chestiune de respect a unui inexistent „drept” al bandei conducătoare. Nu este de datoria unei naţiuni libere să elibereze alte naţiuni cu preţul auto-sacrificiului, însă o naţiune liberă are dreptul să o facă, când şi dacă o hotărăşte.
Acest drept este însă condiţionat. Aşa cum eradicarea infracţiunii nu-i dă dreptul unui poliţist să se angajeze în activităţi infracţionale, tot aşa invazia şi lichidarea unei dictaturi nu dă invadatorului dreptul de a instaura în ţara cucerită o altă variantă de societate înrobită.
O ţară înrobită nu are nici un fel de drepturi naţionale, însă drepturile individuale ale cetăţenilor săi rămân valabile, chiar dacă nu erau recunoscute şi respectate, astfel încât cuceritorul nu are dreptul să le violeze. Prin urmare, invadarea unei ţări înrobite este moral justificată când şi dacă cuceritorii instaurează un sistem social liber, adică un sistem bazat pe recunoaşterea drepturilor individuale.
Există patru caracteristici care identifică în mod neîndoios o ţară drept dictatură: domnia unui singur partid, execuţii fără proces sau cu proces trucat, pe motive politice, naţionalizarea sau exproprierea proprietăţii particulare şi cenzura. O ţară ce se face vinovată de aceste fărădelegi îşi pierde orice prerogative morale, orice pretenţii la drepturi naţionale şi se plasează singură în afara legii.
Internaţionalismul a fost dintotdeauna unul din principiile de bază ale stângii. Aceştia considerau naţionalismul drept un rău social major, un produs al capitalismului şi o cauză a războaielor. Ei se opuneau oricăror forme de interes naţional propriu; ei refuzau să facă o distincţie între patriotismul raţional şi şovinismul orb şi rasist, calificându-le pe amândouă drept „fasciste”. Ei propovăduiau dizolvarea graniţelor între state şi contopirea tuturor naţiunilor într-una singură. După dreptul de proprietate, „drepturile naţionale” au constituit ţinta lor cea mai importantă.
În zilele noastre, aceştia invocă tocmai „drepturile naţionale” ca o ultimă, slabă, muribundă pretenţie la un fel de justificare morală a rezultatelor teoriilor lor în sprijinul liotei de dictaturi etatiste ce se întind pe suprafaţa pământului ca o boală de piele, sub forma aşa numitelor „naţiuni în curs de apariţie”, semi-socialiste, semi-comuniste, semi-fasciste, şi care sunt credincioase unui singur principiu — folosirea forţei brutale.
Stânga pretinde că este un „drept naţional” al acestor ţări să-şi aleagă forma de guvernământ (oricare ar fi aceasta) şi că toţi trebuie să respecte acest „drept”. Ei pretind că trebuie să respectăm „dreptul naţional” al Cubei la forma sa de guvernământ şi să nu ne amestecăm. După ce că a distrus aproape complet drepturile naţionale legitime ale ţărilor libere, stânga revendică „drepturi naţionale” pentru dictaturi.
Mai mult: stânga se face campioana nu pur şi simplu a naţionalismului, ci a rasismului, a celui mai primitiv rasism tribal, acordând triburilor sălbatice din Asia şi Africa „dreptul” suveran de a se măcelări între ele în războaie rasiale. Omenirea se întoarce la o concepţie preindustrială, preistorică a societăţii — la colectivismul rasial.
Aşa arată rezultatul logic şi apogeul prăbuşirii morale a stângii, al cărui început este marcat prin acceptarea colectivizării drepturilor, ca preludiu al colectivizării proprietăţii.
———-
Titlul original: Collectivized „rights”. Apărut pentru prima oară în The Objectivist Newsletter, vol. 2, nr. 6, iunie 1963. Retipărit în culegerea de eseuri: A. Rand, The Virtue of Selfishness, New York, Signet (prima ediţie: 1964).
* * *
Alte lucrări de acelaşi autor, apărute în ACUM:
● „De la fiecare după posibilităţi, fiecăruia după nevoi”
● Rasismul
● Esenţa statului (The nature of Government)
● Drepturile omului