Teoretizarea poeziei începe cu Aristotel (Poetica) și se continuă de către Platon, care definește poetul capabil să creeze doar la atingerea harului divin, al muzelor, și în același timp în societate, creatorul nu este o parte de prima lojă în structura “republicii”.
În zilele noastre, supuși erei digitale, a decăderii cărții, a lecturii, poezia pierde audiență, ca și alte arte, de fapt – baletul, opera etc.
Ca devorator al poeziei, trecut prin cenacluri, discuții, schimburi de opinii cu alți creatori și cu cititori îmi spun adesea – cui prodest ?
Declinul poeziei poate fi un fenomen colat pe o nouă etapă ce evoluează, și din lipsă de timp ori de interes, pe un abandon al gustului pentru estetic. Am zice simplist, dezbărarea de orice efort intelectual, și situarea individului în superficialitate.
Pe de altă parte societatea de consum oferă o diversitate de plăceri imediate, de pseudo arte puse pe tavă într-un gest reflex de tip pavlovian maselor.
În România de astăzi degringolada social-politică, lipsurile oamenilor vin să amplifice criza.
Am întâlnit poeți cu zeci de cărți publicate, își mai imaginează că lumea nu poate merge mai departe fără ei. Oricine poate publica orice, bani să ai, să plătești editura.
Lipsa valorii, a elaborării serioase și a zicerii doar de dragul aflării în treabă trebuie adăugată fenomenului în discuție.
Angajarea poetului în problemele cetății apare ca un semn de întrebare. Ingeborg Bachman avea să puncteze în prelegerile sale la începutul anilor ’60, opoziția fățișa față de estetismul pur, artă pentru artă. (Frankfurt)
Am scris și am fost publicat la vârsta de 15 ani. Ca orice creator am trecut prin crize de creație, prin momente în care îmi spun că a scrie poezie nu aduce nimic în lume întrucât ne lipsește interlocutorul. Sigur că tentația și dorința trăirii în poezie nu au dispărut.
Așa cum nu mai călătorim cu trăsură, ci cu avionul, trenul de mare viteză, e nevoie de o primenire în poezie, de o nouă tehnică de exprimare, de o adaptare la mijloacele noi de comunicare.
Constat cu tristate că sunt poeți ce nu mai citesc, nu se citesc între ei, și nici măcar nu sunt capabili să recite un poem din propria creație.
Să nu uităm că în trecutul nu foarte îndepărtat Ana Blandiana, Mircea Dinescu au făcut revoluție prin poemele lor, o reală luptă împotriva dictaturii.
Oare în poezia de astăzi nu pot exista voci îndreptate împotriva nedreptăților ?
Postarea lor pe rețelele de socializare, răspândirea lor au avantajul circulației mai rapide, și de atingere a zonei de receptare.
În încheiere reproduc un fragment din celebrul ciclu de epistole, Rainer Măria Rilke, Scrisori către un tanăr poet, ED. Facla, 1977 (traduse de Ulvine și Ioan Alexandru) cu mențiunea că întrebările legate de destinul poeziei și al poeților au existat în preocupările marilor creatori.
“Dragul meu domnule Kappus,
Să nu rămâneţi fără un salut din partea mea, acum când se apropie Crăciunul şi când în miezul sărbătorii vă purtaţi solitudinea mai greu decât de obicei (…)
Ceea ce este necesar rămâne doar atât: singurătatea, marea singurătate interioară. Să te cufunzi în tine şi să nu întâlneşti pe nimeni ore în şir – asta trebuie să fii în stare să poţi face. Să fii solitar, aşa cum ai fost în copilărie, când adulţii umblau de colo-ncoace împletiţi cu lucruri care păreau importante şi mari pentru că cei mari păreau atât de ocupaţi şi pentru că nu înţelegeai nimic din purtarea lor. Şi dacă recunoşti într-o bună zi că ocupaţiile lor sunt sărăcăcioase, că meseriile lor sunt sclerozate şi şi-au pierdut legătura cu viaţa, de ce să nu continui să le priveşti pe toate acestea ca un copil, ca pe nişte lucruri străine, din adâncul propriei lumi, din nemărginirea propriei solitudini, care ea însăşi e muncă şi rang şi chemare? (…)
Ceea ce se întâmplă în dumneavoastră este demn de întreaga dumneavoastră dragoste. Trebuie chiar să lucraţi la asta, aş zice şi să nu pierdeţi prea mult timp şi curaj cu elucidarea pozitiei pe care ar trebui să o aveţi faţă de oameni. Cine vă spune măcar că aveţi aşa ceva, o poziţie faţă de ei? (…)
Doar individul în parte, care e solitar, care e expus profundelor legi, ca un obiect, sau dacă cineva porneşte spre dimineaţa care începe, sau dacă se uită afară spre seara care e plină de evenimente, şi dacă simte ce se întâmplă acolo, atunci este eliberat de orice, ca un mort, deşi stă în miezul vieţii (…)
Pretutindeni este aşa, dar asta nu este motiv de teamă sau tristeţe: dacă nu există comunitate între oameni şi dumneavoastră, încercaţi a fi mai aproape de lucruri. Ele nu vă vor părăsi. Încă mai sunt nopţi şi adieri care trec prin copaci şi peste ţări multe; încă mai este între lucruri şi animale totul plin de evenimente la care puteţi lua parte; şi copii mai sunt încă, aşa cum aţi fost şi dvs, atât de trişti şi de ferciţi – şi dacă vă gândiţi la copilărie, trăiţi din nou printre ei, printre copii însinguraţi, şi adulţii nu înseamnă nimic, şi gravitatea lor nu are nici o valoare(…)
Cel mai mic lucru pe care îl putem îndeplini pentru Dumnezeu este să nu-i facem devenirea mai grea decât i-o face pământul primăverii, când vrea să vină.
Al dumneavoastră,
Rainer Maria Rilke
Roma, 14 mai 1904”
Un articol interesant, care provoacă gânduri şi ridică întrebări, acesta fiind scopul unui articol. Urmează câteva gânduri ce îmi aparţin. Precizez că la poezie mă pricep mai puţin, dar că în materie de mărci poştale am ceva cunoştinţe.
> Poezia devine un hobby pentru un cerc restrâns precum colecţionarii de monede ori de timbre ? (Din sumar – vm).
Îmi este greu să aflu câţi amatori de poezie există, de exemplu, în SUA, dar am găsit o cifră indicativă despre câţi colecţionari de mărci poştale există în această ţară:
According to Linn’s Stamp News (one of the preeminent stamp authorities), there are about 5 million individuals in the U.S. who collect stamps with any sort of regularity.
Deşi această cifră îi include şi pe colecţionarii ocazionali, care reprezintă majoritatea, aş zice că faptul că milioane de oameni colectează mărci poştale face ca ei să nu fie încadrabili chiar într-un „cerc restrâns”. Sunt de părere şi că în măsura în care numărul amatorilor de poezie în SUA se apropie cât de cât de cel menţionat pentru colecţionarii de timbre, atunci nici fanii poeziei nu ar fi în număr restrâns.
Alte câteva observaţii şi păreri
> În zilele noastre, supuși erei digitale, a decăderii cărții, a lecturii, poezia pierde audiență, ca și alte arte, de fapt – baletul, opera etc.
Nu m-ar mira să aflu că datorită digitalizării, „audienţa” de fapt a crescut. Este cu siguranţă cazul meu, care:
– datorită lui Kindle (un dispozitiv ieftin, care are loc pentru cam o mie de cărţi, şi care trebuie reîncarcat doar la vreo două luni) citesc mai mult şi mai variat decât înainte
– idem, datorită internetului
– privesc, împreună cu soţia, mai multă operă şi balet, de pe DVD, Bluray şi a., decât atunci când mergeam mai des la operă. Nu este, desigur, acelaşi lucru, dar pe ansamblu cred că am acces la spectacole mai multe, şi mai diverse.
> Pe de altă parte societatea de consum oferă o diversitate de plăceri imediate, de pseudo arte puse pe tavă într-un gest reflex de tip pavlovian maselor.
Mai sus arăt că se oferă şi altceva, de destule ori de o înaltă calitate artistică.
> Oare în poezia de astăzi nu pot exista voci îndreptate împotriva nedreptăților ? Postarea lor pe rețelele de socializare, răspândirea lor au avantajul circulației mai rapide, și de atingere a zonei de receptare.
Deci mijloace de răspândire există, mult mai numeroase şi mai accesibile decât înainte, rămânând tot în sarcina artiştilor să se arate în continuare activi împotriva tendinţei mai vechi, de la răspândirea tiparului, în urma căreia, pe scurt, mulţi publică şi nimeni nu citeşte.
> Angajarea poetului în problemele cetății apare ca un semn de întrebare. Ingeborg Bachman avea să puncteze în prelegerile sale la începutul anilor ’60, opoziția fățișa față de estetismul pur, artă pentru artă.
Există multe păreri contrare. Cu titlu de exemplu reproduc spusele pictorului american James McNeill Whistler (1834 – 1903):
„Art should be independent of all claptrap – should stand alone […] and appeal to the artistic sense of eye or ear, without confounding this with emotions entirely foreign to it, as devotion, pity, love, patriotism and the like.”
@ Victor Manta
Multumesc pentru opiniile pertinente, bine documentate. Sigur dezbaterea poate ajunge la alte fatete slefuite ale unui corp geometric baroc.
Am incercat sa pun intrebari si totodata sa realizez ca pe langa persoanele talentate exista si impostori, diletanti si doar prin versificatii se cred poeti. Un alt aspect omis sunt poate si incifrarea exagerata, versificatiile atonale si lipsite de atractie pentru cititor.