E o zi posomorâtă. Cerul parţial acoperit, averse de ploaie posibile, nici cald, nici rece, adică cum e mai rău… Nici autobuzul, care de obicei apare din cinci în cinci minute, nu ştim ce dracu are… Şi lumea e obosită, flămândă, ieşită de la lucru.
– Cel puţin, când vii acasă, te aşteaptă nevasta cu masa pusă? se adresează un tip cu mustaţă slăbănogului de lângă el. Te întâmpină în pragul uşii cu un zâmbet şi cu felul întâi?
– Nu, mormăie slăbănogul. Nu mă aşteaptă nici un zâmbet şi nici un felul întâi. Trebuie să-mi încălzesc singur supa, să-mi fac la repezeală o salată şi, până ajung la felul principal, îmi trece tot cheful.
– La fel şi la mine, constată cu un soi de filozofie tristă mustăciosul. La început, adică după ce ne-am luat, avea cel puţin bunăvoinţă, încerca să gătească, să spele, să calce o rufă, un ciorap… Apoi, cineva i-a băgat în cap nişte idei feministe, cu egalitate, drepturi şi celelalte… Când o cauţi, nu e acasă. Ba e după târguieli, ba e cu o prietenă la o cafeluţă. Aşa că şi eu îmi spăl singur ciorapii, îmi calc pantalonii, tot tacâmul…
Slăbănogul tace, solidar.
– Cel puţin ai cu cine schimba o vorbă? întreabă mustăciosul.
– Am pe dracu, precizează celălalt. Când mănânc ascult radio, emisiunea pentru elevi…
– De ce? Îţi completezi studiile?
– Nu, dar asta se transmite la ora asta. După aceea, spăl vasele şi mă duc la televizor, în salon.
– Cum, vrei să spui că stai singur cuc şi după masă?
– Mai bine aşa, uneori se întâmplă ca, de oboseală, să aţipesc.
– Şi mie mi se întâmplă să aţipesc…
– Şi atunci, prefer să sting aparatul şi să citesc un ziar…
Mustăciosul simte cum îl învăluie un sentiment de solidaritate:
– La fel şi la mine. A fost o vreme când nevastă-mea îmi reproşa că citesc după masă. Până când i-am spus că omul nu poate să trăiască numai cu muncă şi cu mâncare, îi trebuie, nu-i aşa, şi hrană sufletească. S-a cam supărat dumneaei, apoi a spus că dacă tot nu avem comunicaţie, n-am decât să-mi fac cultura spirituală din ziare şi ea se duce la mama, sau la o prietenă, sau naiba mai ştie unde… Dar, bineînţeles, vasele le lasă în grija mea, la fel şi gunoiul, plata la gaz, la primărie şi la electricitate, telefonul că ea vorbeşte toată ziua şi eu plătesc.
Autobuzul încă nu apare, aşa că slăbănogul oftează:
– Nu mai vine autobuzul !
– N-are decât, se încinge cel cu mustaţă. Şi aşa şi aşa, întârzii sau nu, mă aşteaptă o prelucrare. Că unde am fost, că de ce nu vin direct acasă, că pe unde îmi pierd vremea. Eu cred că îmi face scandal nu pentru că o interesează cu adevărat ce se întâmplă cu mine, dacă m-a călcat o maşină sau aşa ceva… Atacul este cea mai bună apărare şi atunci trage tare, ca să nu mai întreb eu cu ce a pierdut vremea, pe ce a risipit o grămadă de bani… Tu, cel puţin, ai linişte?
– În ce sens? întreabă blând slăbănogul.
– Adică dacă a ta nu te ia la întrebări…
– Păi, eu nu sunt însurat, se scuză individul.
– Cum nu eşti însurat?! N-ai spus că-ţi găteşti singur, că nu ai cu cine vorbi, că adormi la televizor… N-ai spus?
– Ba da, mărturiseşte slăbănogul, am spus.
– Şi de ce nu ai spus că nu eşti însurat? De ce?
– Pentru că nu m-ai întrebat… Uite că vine autobuzul, hai domnule!
Dar mustăciosul preferă să-şi aprindă o ţigară.
Nu fuge el după femei, maşini şi necazuri.
Cele mai recente contributii la rubrica Umor
Bărbaţi în staţie
de Dorel Schor (23-6-2017)7 ecouri
> Când o cauţi, nu e acasă. Ba e după târguieli, ba e cu o prietenă la o cafeluţă. Aşa că şi eu îmi spăl singur ciorapii, îmi calc pantalonii, tot tacâmul…
M-am mirat cum de personajele puteau să se gândească că îşi ţin nevestele acasă, lucru rar în România pe care am trăit-o. În schimb tramvaiele care nu mai veneau era ceva obişnuit, în special pe vreme rece.
Am consultat Wikipedia şi am aflat că: „Dorel Schor, semnează și Dorel Șora, (n. 30 iulie 1939, Iași) este un scriitor umorist, gazetar și cronicar plastic israelian de limbă română”.
Ceci explique cela.
Cu excepţia industriilor textilă şi alimentară, în cele de construcţii, siderurgică, metalurgică, construcţii de masini, chimie, armament ocuparea locurilor de muncă era un apanaj prioritar al bărbaţilor.
Iar salariile bărbaţilor, a celor care munceau şi erau încadraţi în categoriile 6, 7 şi specialist, efectiv din câmpul muncii, le depăşeau pe ale celor din contabilitate, a funcţionarilor şi a foarte multor intelectuali cu studii superioare, deci îşi permiteau, sau erau oblogati, să-şi ţină soţiile acasă, cu atât mai mult cu căt plăteau chirii şi întretineri simbolice!
O bună perioada de timp frigoriferiştii de categorie superioară aveau salariul mai mare decât al meu – şeful lor de instalaţie !
Niciodată in Romănia reteaua de salarizare nu a fost echitabilă, pentru că cei care o intocmeau nu aveau habar de nivelul de complexitate a uneia sau alteia din meserii !
Fenomen care il repetă cu prea mult aplomb si multă publicitate in zilele noastre Olguta, specialista in muncă si retributia muncii.
@Sfartz Pincu
> Cu excepţia industriilor textilă şi alimentară, în cele de construcţii, siderurgică, metalurgică, construcţii de masini, chimie, armament ocuparea locurilor de muncă era un apanaj prioritar al bărbaţilor.
Nu ştiu ce vreţi să demonstraţi, că majoritatea femeilor în România socialistă erau casnice? Dacă aceasta este scopul dv., atunci este unul care se bazează pe premize greşite, şi îl putea vedea oricine.
Nici cu privire la ocupaţii, afirmaţia dv. nu cred că se poate susţine. Îmi vin în minte imediat miile de femei care lucrau în industria electronică, sau cele din industria farmaceutică.
Şi apoi, nu exista doar industria, ci şi agricultura, învăţământul, sănătatea, comerţul, cercetarea de toate felurile, şi. a., în care numărul femeilor era foarte ridicat.
La salariile mici care se plăteau în societăţile comuniste, familiile nu aveau cum să ţină mamele acasă, lucru care prezenta multe avantaje in trecut, în special pentru copii.
> Niciodată in Romănia reteaua de salarizare nu a fost echitabilă, pentru că cei care o intocmeau nu aveau habar de nivelul de complexitate a uneia sau alteia din meserii !
Salariile nu depind numai de „nivelul de complexitate”, sau de calificare, ci foarte mult de cẹ aduce ceea ce se produce. În România de pe vremuri multe lucruri se produceau în pierdere, preţurile fiind fixate politic, iar unele (ca anumite medicamente) nu serveau la nimic.
Astăzi „… Olguta, specialista in muncă si retributia muncii” se ocupă, din fericire, numai de salariile din sectorul de stat. Problema mare este nu cum le amestecă şi le face „juste”, ci că le măreşte substanţial (în conformitate cu programul de guvernare), fără să aibă o bază de finanţare asigurată. Doctrina este, mai nou, că salariile din România sunt cele mai mici din UE, şi că acest lucru este inacceptabil.
Noul prim ministru spune, în mod diplomatic, că întâi va face o simulare şi apoi se va vedea ce se va face, ignorând faptul că partidul socialist a fost ales pentru promisiunile pe care le-a făcut. Una este să promiţi înainte de alegeri, şi alta să răspunzi după ele. Păcat că primul ministru nu este Dragnea, care să nu mai aibă pe cine să dea vina la trezire (ca pe Grindeanu, iar apoi pe Tudose).
Salariul „echitabil”, „just”, etc. este acela (şi numai acela) asupra căruia se înţeleg liber salariatul şi patronul.
Scrieţi Dvs., Domnule Manta, care vreţi „totul justificat”, că : „..sunt premize greşite, îl putea vedea oricine”. Iată date exacte.
Fundaţia Estuar informează, într-un comunicat transmis joi, că cele mai recente statistici clasează România printre ţările din Uniunea Europeană cu cel mai mare decalaj între rata ocupării forţei de muncă la femei şi la bărbaţi, doar 58,6 la sută dintre femei fiind active pe piaţă muncii, în comparaţie cu 70,7 la sută în cazul bărbaţilor.
(http://www.mediafax.ro/social/statistici-rată-de-angajare-a-femeilor-mai-mică-decât-a-bărbaţilor-deşi-sunt-mai-bine-pregătite-13936172).
Iar în socialism, maximul atins în gradul de ocupare a femeilor capabile de muncă era de 75%,abia în ultimii ani,când s-a dezvoltat industria electronică.
Ce am vrut eu să demonstrez a fost decalajul dintre vorbe şi fapte. În vorbe, remuneraţia trebuia să fie după „…cantitatea şi calitatea muncii”!
În realitate era pe dos.
Iar ce a sintetizat Domnul Alex.Leibovici cu: „conform înţelegerii dintre salariat şi patron”, m-a băgat în ceaţă ! Dacă totul e pe mâna celui care are de dat bani, adio dreptăţii sociale invocate de liberalismul societăţii capitaliste.
@Sfartz Pincu
> Iar ce a sintetizat Domnul Alex.Leibovici cu: „conform înţelegerii dintre salariat şi patron”, m-a băgat în ceaţă ! Dacă totul e pe mâna celui care are de dat bani, adio dreptăţii sociale invocate de liberalismul societăţii capitaliste.
Spuneţi şi dv., domnule Sfartz, de ce să mai comentez eu ce scrieţi dv., dacă nu răspundeţi la comentariile mele care vă sunt adresate???
Să nu credeţi că eu copiez răspunsurile mele de undeva, în doi timpi şi trei mişcări: eu le scriu cu mult efort şi cu mare atenţie ca ceea ce scriu să fie clar prezentat şi adevărat. Iată un comentariu de-al meu în două părţi la care mai aştept o reacţie…
http://acum.tv/articol/78696/comment-page-1/#comment-165127
@Sfartz Pincu
> Scrieţi Dvs., Domnule Manta, care vreţi „totul justificat”, că : „..sunt premize greşite, îl putea vedea oricine”. Iată date exacte.
Apropo de premize greşite, eu am scris: „Nu ştiu ce vreţi să demonstraţi, că majoritatea femeilor în România socialistă erau casnice? Dacă aceasta este scopul dv., atunci este unul care se bazează pe premize greşite, şi îl putea vedea oricine”.
> Iar în socialism, maximul atins în gradul de ocupare a femeilor capabile de muncă era de 75%,abia în ultimii ani,când s-a dezvoltat industria electronică.
Trag concluzia că nici acum nu ştiu ce vreţi să demonstraţi. Confirmaţi spusele mele, că gradul de ocupare a forţei de muncă feminine în socialism-comunism era foarte înalt (75%). Deci, aşa cum am afirmat, în acea vreme doar puţine femei erau casnice.
De altfel, industria electronică nu s-a dezvoltat chiar în ultima vreme, deoarece progresele tehnologice au făcut ca până şi în România socialistă cantitatea de manoperă necesară în industria electronică a început să scadă.
> Ce am vrut eu să demonstrez a fost decalajul dintre vorbe şi fapte. În vorbe, remuneraţia trebuia să fie după „…cantitatea şi calitatea muncii”!
Este un criteriu oricum eronat, aşa că nu ştiu de ce să insistaţi pe faptul că nu a fost respectat.
> Dacă totul e pe mâna celui care are de dat bani, adio dreptăţii sociale invocate de liberalismul societăţii capitaliste.
Cel mai bine este să dau ca exemplu propria persoană şi pe cea a cunoştinţelor mele din străinătate, toate venite din România. Toţi fără excepţie şi-au negociat salariile cu patronii respectivi şi, după o perioadă de probă, au fost plătiţi cu salariile care se practicau în meseriile respective. Au fost şi situaţii de nemulţumire, din diverse motive, drept care unii şi-au schimbat locul de muncă.
Vorbind în general, patronii au în faţă persoane libere, care pot profita atât de jocul concurenţei, cât şi, în anumite ocupaţii, de grupările sindicale care le reprezintă interesele. Este şi în interesul patronilor să plătească salarii bune, pentru a putea avea angajaţi cât mai buni. Cine se zgârceşte, pierde mai mult decât câştigă.
Sper că nu veţi veni să lăudaţi „dreptăţiile sociale” de care am „beneficiat” în societăţile nenorocite din care am ieşit noi, cei mai în vârstă. Tinerii din România de azi au mult mai multe oportunităţi şi o duc mai bine decât o duceam noi la vârsta lor. Iar cine vrea mai mult poate să plece în străinătate, ceea ce nu este lipsit însă de tot felul de „costuri”.