Mi s-a spus că trebuie să mă comport normal. Pensionat fiind, văduv, fără copii, să-mi iau un câine. L-am luat. Mare, roşcat, din spate seamănă cu un leu. Latră rar, dar îngrozitor. Mă urmăreşte peste tot, ca o slugă-deţinut. Îmi aduce papucii la pat, eu îl mângâi uneori, el nici nu clipeşte, seamănă cu mine la fire.
Nu am bătut pe nimeni în viaţa mea. Eu am fost cel bătut, un maior, beat să fi fost, mi-a tras nişte pumni în nas, în spinare. Nu-i curăţasem arma, iar eu eram deja lt. major. Îmi spunea, băi soldat, l-am corectat şi mi-a mai tras vreo două. Îmi venea să-l împuşc. Nu ştiu cum am ajuns colonel. Fiind fiu de învăţător nu eram prea bine privit, ţăran sărac sau muncitor necalificat, astea erau piesele bune la dosar. Dar şeful de la cadre era fiu de preot legionar. Tat-su era la puşcărie, lui nu prea îi păsa. Poate de aia îl ţineau.
Acum merg în Cişmigiu, vara, mai joc un şah, table şi remy nu joc că jocu-i pe bani. Banul e ochiul dracului, mi-a spus şi tata. Nici de la contabilul unităţii nu am împrumutat bani.
Vecinii spun că am omorât oameni. Prostii. Dacă toţi ofiţerii ca mine omoram oameni, ce populaţie ar fi avut România? De iubit am iubit o femeie, deşi cu nevasta aveam relaţii liniştite, Dumnezeu s-o odihnească. Nu sunt foarte credincios, dar ceva mi-a rămas.
Am iubit nevasta unuia anchetat de mine. A venit ea la mine, ne-am întâlnit de mai multe ori. I-am promis că-i scap soţul. Am obţinut o eliberare condiţionată, adică sub urmărire. Femeia s-a dus la el. M-a supărat. Aveam de gând să divorţez şi să o iau de soţie. L-am arestat din nou pe individ. Pe ea n-am mai văzut-o, nici pe el. O văd doar în vis. O frumuseţe de femeie. O chema Sofia, era poloneză. Toţi polonezii sunt neam de nobili, aşa zicea ea. Am cunoscut mai multe femei, niciuna nu mi-a plăcut ca Sofia. Dacă există viaţă viitoare, pe ea aş vrea s-o revăd.
Nu mi-e teamă de nicio pedeapsă. Eu mi-am făcut datoria faţă de ţară. Am citit cartea Hannei Arendt, doar sunt fiu de învăţător, citesc destul de mult, se numea cartea ” Eichmann la Ierusalim. Banalitatea răului”. Eu cred că omul avea dreptate, îşi făcea datoria. Ori cu regimul, ori afară. Eu chemam arestatul, îi puneam întrebări, nici nu erau scrise de mine, dacă omul semna, treaba era făcută, tribunal, cale bună. Nu semna, eu plecam, veneau băieţii, îl aranjau, pe mine nu mă interesa, nu era treaba mea, apoi reveneam, după o zi, două, nu semna, totul se repeta. Uneori dura luni de zile. Dar nu cred că a refuzat cineva, doar dacă murea între timp. Unii se angajau să colaboreze. Ieşeau afară. Nimeni nu-i credea, dar erau urmăriţi, folosiţi. Eu nu i-aş fi lăsat. Duşmanul este duşman. Aşa s-a născut el.
Mie îmi place muzica – Beethoven, Brahms, Chopin. La Chopin chiar plâng. Marşul funebru mă tulbură. Nu mă sperie moartea, ci pregătirea ei. Pac şi gata, moartea este simplă. Ce mi se părea ciudat era că duşmanii nu erau mereu aceiaşi. Ba foşti legionari, ba foşti comunişti, ba sionişti, jidani adică, ba chiaburi, unii erau de fapt ţărani săraci, vagabonzi unii, ţigani, fugari peste graniţă, monarhişti, sectanţi, scandalagii, hoţi din comerţ, dar cel mai greu era cu sectanţii. De obicei se lăsau omorâţi, nu semnau nimic. În faţa mea nu a murit niciunul. M-a întrebat odată fratele meu, era mecanic pe undeva – bă, colonele, câţi ai împuşcat ? Niciunul, spuneam, mă supăra. Nu te cred. Cum ai ajuns tu colonel, erai un copil cuminte. Păi tocmai de aia. Tu de ce te cerţi mereu cu cineva? Dacă voiai, făceai şi facultatea, te băgam eu. Nu-mi place, dar tu. Eu? Păi eu am fost la multe cursuri, ce ştii tu? Cursuri? Rahat. Ce ai învăţat tu acolo? Că socialismul ne aduce fericirea? Rahat. Dar ce, bă, capitaliştii sunt mai buni? Nu ştiu, tu i-ai văzut? Nu. Atunci cum îi judeci, după broşuri? Începea să mă doară capul. Ne certam des. Imperialismul era peste tot în lume şi el îmi bătea capul cu fericirea.
Eu eram mândru de ceea ce făceam. Acum tot aud de procesul comunismului. O tâmpenie. Păi toţi eram comunismul. Numai ăia din închisoare, de la aresturi nu erau comunişti. Pe cine judecaţi voi, bă, mucoşilor? Că de ce l-au împuşcat pe Antonescu. Aşa au vrut ruşii, asta e, câştiga Hitler nu eram nici eu colonel, eram acolo, învăţător, ca tata, o fi fost mai bine? Unii zic – bă, jidanii conduc lumea. Altă prostie, am avut pe mână câţiva, cu unii am vorbit, oameni deştepţi, cuminţi, niciunul nu m-a enervat. Voiau să plece în Palestina. Nu ştiu de ce nu-i lăsa. Aşa era ordinul.
Mie îmi place ordinul, adică să fie unul care dă ordin. Ceilalţi execută. Acum nimeni nu are putere, poliţiştii fac ce vor, asasinii umblă în voie, ţara este mulsă ca o vacă. Înainte toţi mulgeam vaca. Adică, fiecare cu salariul lui. Acum, cărţi, reviste cu femei goale. Unde este iubirea? Citesc, e drept sunt şi cărţi deştepte. Una, o nemţoaică plânge că a lăsat biserica închisă cu femei şi copii înăuntru, biserica a ars. Ce să zic. Nu e frumos. Dar tot Beethoven îmi place. Câinele mârâie la Simfonia a V-a, a IX-a, se bagă sub pat, ca deţinuţii când fac pe nebunii.
Uneori visez că m-am făcut călugăr, îngrijesc o grădină, o livadă. Ce viaţă! Nu birouri, coridoare, fum de ţigară, ţipete. Asta viaţă. L-am întrebat odată pe un fost ilegalist – ce este fericire, adică fericirea în comunism. Nu am înţeles mare lucru, cred că nici el nu ştia. El repeta doar că istoria a fost nedreaptă cu săracii. Bun, acum mai sunt săraci? Sunt. Atunci? Da, dar nu sunt atât de săraci ca înainte. Omul era condamnat la sărăcie. Nu ştiu. Mă rog. Dar de ce avem noi treabă cu duşmanul de aici? Pentru că duşmanii de aici aşteaptă să vină capitaliştii. Păi, să-i lăsăm să plece. Omul zâmbi. Adică să-i ajutăm pe imperialişti? Dar câţi or fi? Dacă pleacă unii, vor şi alţii. Aha, deci dincolo e mai bine. Pare mai bine, dar totul se va prăbuşi, noi vom învinge. Care noi? Aici discuţia începea să lâncezească.
Între noi, voi, ei erau graniţe subţiri. Eu cine eram? Un ofiţer căruia îi creştea salariul cam la un an, doi. Ce nevoie aveam să mă lupt cu cineva, decât cu duşmanul. Adesea mă gândesc la discuţia cu ilegalistul, apoi adorm. Mă trezeşte câinele, mă trage în pat. Bine de el, nu are probleme…
2 ianuarie 2014
Acest text a apărut iniţial pe situl „Cititor de proză”
> Eu eram mândru de ceea ce făceam. Acum tot aud de procesul comunismului. O tâmpenie. Păi toţi eram comunismul.
Mă întreb dacă povestirea nu ar fi fost mai potrivit să se numească „Tov’ colonel”, în loc de „Dom’ colonel”. Cine făcea o asemenea greşeală era, în cel mai bun caz, admonestat/ameninţat cu: „Vezi că pe domni i-am lichidat pe toţi!”.
Cum i se spune acestui personaj sinistru în prezent este mai puţin relevant, deoarece lumea de regulă nu ştie ce soi de colonel a fost.
Îmi amintesc că la facultate, în acele vremuri, ne adresam cu „Domnule Profesor”, dar cu „Tovarăşa femeie de serviciu” (despre care am aflat mai târziu că era turnătoare a Securităţii). Dar asta era la facultate…
Mai sunteti interesati de povestiri adevarate. Nu legende. Nu Petre Ispirescu. Cand am fost student la Politehnica am trebuit sa iau un curs de Marxism, ca nu puteai sa fi inginer bun (verificat) fara acest curs precum a proclamat tovul Stalin. Conferentiara era Alexandra Sidorovici, mare comunista mare sora lui Teofil, comandantul strajerilor sub regele Carol II. Tuna si fulgera prostii la viteza, era plictisor si neinteresant. Un singur lucru imi reamintesc – era furioasa de existenta nylon-ului. Nu stiu de ce, poate fiindca s’a inventat in lagarul american capitalist. LOGICA NU ERA PARTE DIN CURSUL DE marxism!!! Mi se parea curios fiindca ea purta ciorapi de nylon! Se pare ca invers logic este acceptbil. Asa s’a calit otelul la Magnitogorsk !
Spre informare – personajul, absolut real, este salutat în Cișmigiu cu „domnu”, că toată lumea fuge de tovarăș, altă ciudățenie a „miticilor” noștri caragialieni.
@ Charlie
Interesant, numele Sidorovici îmi este cunoscut, mersi
Alexandra Sidorovici a fost şi soţia lui Silviu Brucan…
@Boris M. Marian
> Spre informare – personajul, absolut real, este salutat în Cișmigiu cu „domnu”, că toată lumea fuge de tovarăș, altă ciudățenie a „miticilor” noștri caragialieni.
Că lumea fuge, după impunerea timp de zeci de ani de către regimul comunist, a modului de adresare artificial şi propagadistic de „tovarăş”, nu este greu de înţeles. Nu este nici o „ciudăţenie”, ci o reacţie firească şi sănătoasă de eliberare de o constrângere.
Eliberarea începuse deja înainte, când se făcea distincţia dintre „domnule profesor” şi fals-democraticul „tovarăşa femeie de serviciu”.
Pe mine în tinereţe m-a nedumerit termenul de „tovarăşa de viaţă”, aşa cum era numită în presă soţia legitimă a lui Lenin, tovarăşa N. Krupskaia. Bănuiesc că termenul de „soţie” avea o conotaţie burgheză, pe când „tovarăşa de viaţă” indica o relaţie de tip nou, conformă cu Manifestul lui Marx.
Cred că dacă aş numi-o pe soţia mea „tovarăşă de viaţă”, m-ar da afară din casă pentru ca să-mi vină minţile la cap 🙂
Cu plăcere completez – revoluția franceză de la 1789 a introdus – cetățene, dar în Gulag cetățean era termen obligatoriu pentru ne-tovarăși, termenul vine de la tovar-marfă, era negustoresc, francezii, englezii, spaniolii, germanii erau camarazi ( și naziștii erau Kameraden) , nu știu de ce. La noi TOVARĂȘUL era însuși Ceaușescu, nicidecum femeia de serviciu, kla mine la liceul Sf. Sava, cu profesori formați înainte de război se spunea de obicei domnule/doamnă, până ce a venit un tovarăș care a restabilit ordinea. Este un termen nefericit și istoric nejustificat. Dar domnule vine de la DOMNITOR, iar nu era bine. Jocuri ale istoriei. Tovarășul de suferință este acceptabil. Cel mai hazos era tovule. În ebraică tov înseamnă bun, bună ziua – IOM TOV […/Mod.]
@Boris M. Marian
> în Gulag cetățean era termen obligatoriu pentru ne-tovarăși
„Cetăţean/cetăţene” (гражданин, гражданка) era (este?) un apelativ mult, mult mai răspândit. Era utilizat în primul rând în relaţiile dintre stat şi locuitori: administraţie, miliţie, justiţie, etc., inclusiv pentru a marca distanţa. Este un lucru ştiut de toţi cei care au trăit în URSS, precum şi de cei care au citit cât de cât literatura sovietică. Exemplu:
„Сейчас мебель буду вывозить. Попрошу вас, гражданка, очистить стул,- строго проговорил Остап.”
> termenul vine de la tovar-marfă, era negustoresc…
Binevoiţi să glumiţi, cetăţene Boris M. Marian ! 😉
@Boris M. Marian
> termenul vine de la tovar-marfă, era negustoresc…
Totuşi într-un fel aveţi dreptate: vine din turcescul „tavar” (avere, marfă, bovine). „Tovarişci” îşi ziceau în Rusia vânzătorii ambulanţi care vindeau un singur fel de marfă. V. aici.
@Boris M. Marian
> Este un termen nefericit și istoric nejustificat (domn – vm).
De ce ar fi nefericit şi nejustificat? Eu îl folosesc fără a avea sentimente speciale, ca şi: monsieur, Herr, господин sau sir. Limba e limba şi nu o face fiecare în parte.
> Dar domnule vine de la DOMNITOR, iar nu era bine. Jocuri ale istoriei.
Este doar un exemplu de folosire. Din DEX aflăm că este şi termen de politețe pentru un bărbat, dar se foloseşte şi pentru soţ, orăşean, Dumnezeu, Isus Hristos.
@Alex,
Stiam ca Alexandra era sotia lui Brucan. Cand era bolnava, Brucan a facut apel in Statele Unite sa trimeata medicamente.
Lagarul capitalist era mai avansat!!!
@ Charlie
este ceva arhicunoscut, socialismul marxist a apărut în țările subdezvoltare și mediu-dezvoltate, ce să ne mirăm cu întârziere? Nu este singura aberație a lui Marx.
@Boris M. Marian
> este ceva arhicunoscut, socialismul marxist a apărut în țările subdezvoltare și mediu-dezvoltate, ce să ne mirăm cu întârziere?
Din spusele dv. nu mă miră nimic şi prin urmare nici faptul că Marx şi Engels, părinţii marxismului, ar fi „apărut în țările subdezvoltare și mediu-dezvoltate” (ca Germania şi Anglia?).
> Nu este singura aberație a lui Marx.
Nu Marx a afirmat cele de mai sus.
@Boris M. Marian
CHARLIE a amintit că medicamentele pentru elita de partid se aduceau din străinătate. Dv. explicaţi:
> socialismul … a apărut în țările subdezvoltare și mediu-dezvoltate, ce să ne mirăm?
Ah, iarăşi reflexul condiţionat al adepţilor necondiţionaţi ai nobilei idei socialiste!!!
Pot să vin cu multe exemple de ţări tot atât de nedezvoltate ca România, dar care, după război, n-au devenit socialiste, fapt pentru care acolo se găseau medicamente moderne.
Dar mă tem o să acţioneze reflexul, şi veţi veni cu alte „explicaţii” – că s-au îmbogăţit din exploatarea coloniile, sau din sclavia salariată, sau că i-au ajutat americanii şi aşa mai departe, la nesfârşit.
Ştiţi, nu degeaba erau gras plătite miile de angajaţi ai Secţiilor de Propagandă şi Agitaţie a CC – PCUS, PCR, etc. – ca să elaboreze tot felul de „explicaţii” şi justificări. Aveau chiar departamente separate pentru propaganda internă şi pentru cea externă; pe intern era suficientă o propagandă mai grosolană, deoarece supuşii nu cunoşteau realităţile…
@ Alex Leibobvici
Există un algoritm/dogmatism în afirmațiile unor colegi de aici – elti sau ai fost comunist – înseamnă că ești un prost, ți s-a șters creierul cu periuța propagandei comuniste. Nu ești comunist, ba ești un vajnic anticomunist– ai certificat de om deștept. Pueril mod de a gândi. Este oglinda pe dos a concepției propagandiștilor peceriști. În loc să vorbim la concret, ne prezentăm mari în parcările țărilor dezvoltate. Cu ce am contribuit noi la dezvoltarea unor țări ca SUA, Anglia, Franța, Germania, etc? Poate că am contribuit. Fiul meu muncește extrem de mult în SUA într-o funcție tehnică de conducere. Are o viață pe care nu aș invidia-o, 14 ore muncește, concediul este foarte scurt. Dar e mulțumit. Eu nu aș fi suportat asemenea ritm. Omul muncește ca să trăiască bine, nu invers. Socialismul-comunismul s-a terminat, deși a avut , pe lângă bune, multe foarte multe rele. Nu le înșir, se scriu mii de cărți despre asta. Dar întreb și eu ca prostul ( nu vă bucurați, proști sunt destui, chiar și aici)- care țară subdezvoltată a devenit puternică după război? Indiferent că a fost sau nu socialistă. Cunosc o excepție – Coreea de Sud- R. Coreea, față de care RPD Coreeană este cu multe decenii/secole în urmă ca nivel de trai. Atât. Țările dezvoltate au supt bogățiile naturale ale celor slabe, un secol-două. Nu este propagandă PCR. SUA, cea mai puternică țară sub aspect economic/militar a distrus populația amerindiană. Ce ne pasă? Este omul un lup care își sfâșie semenii? Mi-e groază să răspund. Mă doare în cot de opinia unuia sau altuia despre „comunistul ” BMM. Eu nu am admirat stalinismul, am fost oripilat de NKVD, Gulag, de Stalin, Dej, Ceaușescu. Nu am beneficiat de nimic fără munca mea de inginer. Cine a dorit să plece în Vest, fie sănătos, dar nu-mi puneți întrebăro de genul – ce ai căutat las |Moscova, Leningrad ( St. P. ) Kiev, Caucaz, etc. Am dreptul să merg unde vreau. Am libertatea să gândesc cum vreau. A fi liberal înseamnă, semantic, a fi liber, nu neapărat bun întreprinzător. Nu știu cine susține acest site, a fost mereu un fel de școală a lui Mc Carthy. Ești comunist, deci ești spion. Mai mult, iubești Rusia ca tezaur de cultură și artă, ești un stalinist-putinist nenorocit. Vă plâng de milă , dragilor. Cum îi plâng și pe cei care au murit în Gulag, pe cei persecutați. Dar nu pun semnul egal bolșevism-nazism dintr-un singur motiv – subiectiv – nazismul a avut un nucleu canibalic – antisemitismul, stalinismul a avut și el un nucleu – moarte opozanților fie burghezi, fie antistaliniști, ambele sisteme au căzut din cauza anti-istorimului. Nimeni nu le dorește revenirea. Eu sunt mai democrat decât Dvs, nu admir nici un sistem actual. Nu propun nimic, iar anticomunismul repetat la infinit devine un drum închis. Vă urez inspirație și diversitate. Au revoir.
@Boris M. Marian
Un asemenea talmeş-balmeş, din care am tot avut parte de fragmente dealungul timpului, nu cred că merită un răspuns. Ar fi şi prea încărcat, şi prea încâlcit.
> Nu știu cine susține acest site, a fost mereu un fel de școală a lui Mc Carthy.
Site-ul este susţinut prin materiale de diverşi autori şi comentatori voluntari, neremuneraţi, din care aţi făcut parte şi dv. Preţurile de menţinere a unui site pe web sunt minime. Cât despre o „școală a lui Mc Carthy”, aceasta este încă o scorneală de-a dv.
> Vă plâng de milă , dragilor.
Eu cu siguranţă voi supravieţui.
> Vă urez inspirație și diversitate. Au revoir.
Din ceea ce scrieţi pare să rezulte că aţi plecat definitiv de pe ACUM. Dacă aşa este, vă doresc bon voyage, cu sănătate şi împliniri.
@Boris M. Marian
Din toată diatriba pe care aţi pus-o aici, numai foarte puţine elemente au legătură cu ce vorbeam şi merită răspuns. Astfel: îmi cereţi să justific afirmaţia mea
Mă bucur că îmi cereţi asta, deoarece acesta este felul în care se poartă discuţiile raţionale: cu clarificări, explicaţii, exemple, dovezi. Amintesc că explicaţia pe care aţi dat-o dv. lipsei de medicamente sofisticate în România de după 1945 este nu faptul că s-a angajat pe calea socialisă, ci faptul că România a pornit de la un nivel mult mai scăzut.
Iată un prim exemplu de ţară care, în 1945 (sau 1939) era cam tot atât de (sub-, mediu-)dezvoltată ca România: Italia (de centru – Lazio, Abruzzi). Italia era, ca şi România, o ţară cu multe probleme asemănătoare: de mentalitate, corupţie, mai avea şi mafia, etc.
Rezultatul comparării României din 1989 cu Italia de centru din 1989 mi se pare evident şi nu insist. Deci diferenţele iniţiale de nivel nu sunt o explicaţie. Atunci explicaţia se datorează altor diferenţe. Care sunt celelalte diferenţe? O diferenţă care sare în ochi este că economia italiană a rămas o economie (relativ) deschisă la alte economii similare, mai mult private, şi cu o valută convertibilă. România s-a închis economic, deoarece a pornit-o pe o cu totul altă cale: economie de stat, privaţii nu pot face comerţ (inclusiv de medicamente) cu străinătatea, leul este foarte puţin căutat şi deci prost cotat la schimb cu monedele contra cărora se vând medicamentele. În condiţiile astea, importul medicamentelor străine (că de la ele am pornit) ar costa, în lei, o avere. De aceea statul român, singurul importator, le cumpăra numai pentru categoriile favorizate.
Îmi pare rău să vă indispun, dar, formulată succint, cauza profundă pentru care Brucan trebuia să-şi procure medicamentele din occident este: socialism vs. capitalism.
Mai am două observaţii:
1. Dacă nu vă place Italia ca termen de comparaţie cu România din 1939/45, luaţi Grecia. Dar există un experiment aproape de laborator, unde toţi parametri pot fi controlaţi: este Berlinul de est cu Berlinul de vest. Acelaşi nivel iniţial (1945), aceeaşi mentalitate. În ciuda eforturilor RDG şi ale „lagărului” de a înfrumuseţa Berlinul de est ca „vitrină”, contrastul era strigător.
Alte exemple de comparaţii grăitoare sunt ţări care s-au scindat şi au mers pe căi diferite: nu numai Coreea, ci şi Germania, Vietnamul, China (cu Taivan, Hong Kong şi Macao). Ultimele două au renunţat pe plan economic la socialismul pur.
2. Scrieţi: „Țările dezvoltate au supt bogățiile naturale ale celor slabe, un secol-două. Nu este propagandă PCR”.
Nu doresc să vă şochez, dar afirmaţia că ţările dezvoltate s-au dezvoltat (iar cele nedezvoltate nu s-au dezvoltat) pentru că primele „au supt bogățiile naturale ale celor slabe”, ESTE pură propagandă PCR (şi PCUS). Fapt este că toate posesiunile de colonii au fost afaceri în netă pierdere pentru metropolele respective, cu o singură excepţie: Congo pentru Belgia, mai precis provincia Katanga. Deci ţările respective nu s-au îmbogăţit. Din contră, locuitorii lor sunt cei care au avut de plătit costurile cuceririi şi menţinerii coloniilor; a avea colonii era pe vremea aceea o chestiune de mândrie şi prestigiu, naţional şi internaţional. Nicidecum de câştig financiar.
Dl. Marian nu va mai fi aici să citească, dar aş mai adăuga ceva la ideea sa că: „Țările dezvoltate au supt bogățiile naturale ale celor slabe, un secol-două. Nu este propagandă PCR”.
Ba este curat propagandă PCR – PCUS! Doar un exemplu.
Elveţia a fost o ţară săracă, care de săracă ce era îşi „exporta” singurul lucru pe care îl avea, şi anume pe oamenii săi, sub formă de mercenari, celor care erau dispuşi să-i angajeze. Şi au fost mulţi, şi bravi, şi iscusiţi, şi de nădejde, şi au vărsat mult sânge propriu pentru tot felul de prinţi, cardinali, papi şi regi străini.
Cu timpul ţara a devenit foarte bogată, dar nu datorită mercenarilor, cărora li s-a interzis să se angajeze în străinătate (cu excepţia tradiţionalei Gărzi papale) şi nici a coloniilor, pe care nu le-a avut niciodată. Nici cu materiile prime n-a avut noroc.
Lumea cam ştie ce a făcut Elveţia pentru ca să devină ceea ce a ajuns, prin libertate economică şi politică garantate de Constituţie, datorită cărora au prosperat băncile, textilele, ceasurile, chimia industrială, industria farmaceutică, produsele alimentare, etc.
Nu pot să regret că nu vom mai avea parte, sau vom avea mai rar, de argumentări pernicioase ca cele datorate d-lui Marian.
@Boris M. Marian
@Victor
> Dl. Marian nu va mai fi aici să citească
N-am de ce să cred asta; eu sper că dl. Marian va mai fi aici, deoarece la întrebările dânsului am răspuns în ultimul meu comentariu, şi deci aştept un feedback.
> argumentări pernicioase … datorate d-lui Marian
Pernicioase? Eu aş zice mai degrabă ultra-banale/comune, deoarece reflectă convingeri care sunt împărtăşite de – probabil – peste 95% din oameni, din Est şi din Vest
@Alexandru
> N-am de ce să cred asta; eu sper că dl. Marian va mai fi aici, deoarece la întrebările dânsului am răspuns în ultimul meu comentariu, şi deci aştept un feedback.
Din: „Vă urez inspirație și diversitate. Au revoir” mie mi s-a părut că el şi-a luat rămas bun de la ACUM. A răspunde la întrebări şi comentarii nu a fost de altfel niciodată un punct forte de-al său.
> Eu aş zice mai degrabă ultra-banale/comune, deoarece reflectă convingeri care sunt împărtăşite de – probabil – peste 95% din oameni, din Est şi din Vest.
Ar fi interesant să fie înlocuit vechiul sondaj legat de Apocalipsă cu unul legat de colonialism şi să vedem ce iese.
Completare
Eu cred că dl. Marian este adeptul extrem al unor idei greşite, aflate încet pe cale de dispariţie, idei inoculate masiv de propaganda comunistă a timpurilor pe care le-a trăit şi la care a fost foarte receptiv.
Dl. Marian a scris: „Nu știu cine susține acest site, a fost mereu un fel de școală a lui Mc Carthy”, ceea ce arată clar cum percepe dânsul acest site. Această percepţie (eronată) mi se pare că a fost un motiv major al deciziei sale de a-şi lua rămas bun de la ACUM. Dânsul n-ar fi însă nici primul şi nici ultimul care se mai şi răzgândeşte, de exemplu pentru motivul că nu cred că altundeva i se va acorda aceeaşi atenţie şi înţelegere. Nu mă refer în cele afirmate la creaţiile sale literare.