Dacă o să-mi spuneţi că nu l-aţi văzut de foarte multă vreme pe Irmiahu arhivarul, o să vă cred. Nici eu nu l-am văzut de o sută de ani… S-a întâmplat cu el o poveste întreagă, dar mai bine să vă relatez faptele una câte una.
Irmiahu ăsta era un om modest, avea o slujbă modestă şi ducea o viaţă modestă, cu o nevastă modestă, în modestul nostru cartier. Adică aşa ca mine sau ca dumneata şi atâţia alţii. Până într-o zi când a primit o moştenire din Belgia sau din America de sud, treaba nu are nici o importanţă pentru că nu monedă sau hârtii de valoare a primit Irmiahu, ci două tablouri în ulei. Avocatul sau executorul testamentar, sau cine se ocupă de treburile astea, i le-a împachetat frumos, le-a expediat par avion şi arhivarul nostru a primit o hârtie prin care era invitat să vină să-şi ridice marfa şi certificatele de garanţie.
Sigur că perechea n-a sărit în sus de bucurie, după ce că din toată moştenirea s-a ales cu atâta lucru, dar când s-au uitat la asigurarea care însoţea certificatele, au rămas ţuţ: tablourile alea nu că valorau o avere, valorau chiar două averi ! Numai ramele, nişte chestii de epocă, erau mai preţioase decât o expoziţie de pictură modernă. Pe scurt, au venit cu moștenirea acasă, au căutat un loc potrivit în salon şi le-au fixat pe perete, puteaţi să vedeţi ce tablouri frumoase, un nud absolut în pielea goală, cu o femeie destul de grăsuţă, dar simpatică şi un portret de bătrân, dar ce portret, ce ochi, ce expresie teribilă… Capodopere!
Dacă credeţi că cu asta s-a terminat, greşiţi. A venit o vecină, nu are importanţă cine, să zicem că madam Brodiciche din Odesa, şi după ce a lăudat tablourile, a aruncat o părere:
– Nişte splendori, dragă, păcat că nu aveţi un salon pe măsură!
Atât i-a trebuit doamnei gazdă. Nu s-a lăsat până n-au cumpărat un salon de epocă, o măsuţă stil cu picioare din alea crăcănate, un scrin şi nişte fotolii. Cine s-ar fi gândit că nişte vechituri recondiţionate costă mai mult decât o mobilă nouă, sănătoasă, modernă? După aia, altcineva, de pildă madam Gurnişt, lăudând tablourile şi salonul, s-a exprimat cu un regret indescriptibil că nu se potrivesc cu covoarele şi cu perdelele. Trebuie să adaug că avea dreptate? Chiar nu se potriveau. Aşa că soţia lui Irmiahu l-a lămurit să cumpere covoare scumpe şi draperii pluşate. Mai rămânea de schimbat lustra, de procurat o statuetă şi un vas chinezesc… Cam atât.
Cam atât? Altcineva, să zicem că domnul Ghezuntertoit, a avut o altă părere. In primul rând, el era expert, cunoscător în materie, om umblat. A privit tablourile în tăcere, s-a apropiat, s-a îndepărtat şi într-un târziu a oftat:
– Nu se valorifică… Păcat!
– Cum adică? s-a interesat Irmiahu.
– Tablourile pierd din ansamblu şi din particular pentru că lumina e nepotrivită şi cadrul prea strâmt. V-ar trebui un spaţiu mult mai mare, un perete de sticlă, o lumină oblică… Pe scurt, o vilă! Să ai aşa o comoară în casă şi să stai la bloc în trei camere, vă rog să mă iertaţi, dar…
După plecarea lui, soţia l-a privit pe Irmiahu decisiv. Irmiahu a înfruntat-o pentru prima oară şi a rostit calm:
– Până aici! Să nu mai aud nici un cuvânt că le dau foc.
– Eşti nebun? l-a luat în primire soţia nemiloasă. Numai un provincial şi un mic burghez ca tine, un neisprăvit, poate judeca astfel. Ai ocazia unică să pătrunzi în lumea mare şi mai stai pe gânduri? N-am să-ţi iert toată viaţa, dacă…
Aşa că peste câteva luni perechea s-a mutat într-un cartier exclusiv, într-o vilă închiriată (până una alta) în care cele două capodopere se valorifică pe deplin. Cu vecinii cei noi abia dacă se salută, e o lume distantă, care călătoreşte în maşini mari, elegante. Cu vecinii cei vechi, adică cu noi, n-au cum să se vadă. Doamna Irmiahu a făcut o depresie, el aşteaptă să-i treacă ca să dea divorţ… Păcat! Chestiile astea costă teribil de mult, inclusiv divorţul.
