Legăturile Franţei cu ţările africane au vechime, menţinându-se, mai tot timpul, în condiţii favorabile, cu excepţia perioadei de decolonizare când emanciparea continentului african s-a produs într-o atmosferă de ostilitate, oarecum explicabilă. Post-colonialismul n-a procurat însă prea multe avantaje acestor populaţii prolifice. Dimpotrivă, datorită caracterului nonşalant, corupţiei şi luptelor intestine, mai puţin decât o stagnare, s-a produs o regresiune economică şi o pauperizare extremă a populaţiilor care, înfometate, au creat, în ultima vreme, incidente grave ce vor duce, inexorabil, la o veritabilă destabilizare a continentului. Consecinţele nu vor întârzia să apară nici în ţările occidentale unde, o emigraţie masivă de natură economică, potenţial inevitabilă, se va adăuga crizei de astăzi, din ce în ce mai evidente.
Cauzele sunt clare: mai întâi, această diferenţă enormă de nivel de trai dintre ţările bogate şi cele sărace; pe de-o parte abundenţă şi risipă, o realitate de care unii sunt, mai mult sau mai puţin conştienţi, în opoziţie cu penuria dramatică a populaţiilor din Africa, Asia sau America latină, decimate de foamete sau de o proastă alimentaţie.
Ori, planeta Terra oferă suficiente resurse pentru a hrăni populaţia actuală, chiar depăşind 6 miliarde. O distribuire echilibrată i-ar uşura de excedente pe cei avuţi, ceea nu le-ar fi câtuşi de puţin nociv, permiţând celor săraci şi înfometaţi o alimentare omenească. Cu toate că o astfel de soluţie nu poate constitui un panaceu deoarece, după operaţia de redistribuire mondială, lucrurile vor reîncepe ca mai înainte. Ţările subdezvoltate n-au nevoie numai de bunuri ci şi de progrese tehnice cum ar fi: ştiinţa reţinerii apei, a fertilizării solului, a forajelor de puţuri, a ameliorării muncilor agricole, etc., Un proverb chinez suna astfel: „ Când dai un peşte unui sărac, este meritoriu, îl va hrăni pentru ziua respectivă. Dar dacă-l înveţi să pescuiască cu o undiţă, îl nutreşti pentru toată viaţa.” Aş zice că, învăţându-l să pescuiască cu fileul, va putea, în afară de el, să-şi hrănească întreaga familie, ba mai mult, tot satul…
Vestea de acum câteva zile a Preşedintelui Sarkozy -, precum că Franţa va dubla, urgent, asistenţa alimentară furnizată, trecând de la 30 de milioane de euro la 60 de milioane, denotă că Nicolas Sarkozy a adoptat o iniţiativă mintoasă şi umană: „Există printre noi cineva care poate rămâne indiferent faţă de revolta celor din ţările sudice, care nu ajung să mănânce când le este foame?”
Cum s-ar putea să nu ne sinchisim când, într-un an, produsele alimentare şi-au dublat preţul în ţările cele mai sărace ale planetei? Preţul unui produs de bază, grâu, orez, porumb şi altele, s-a mărit cu 1%, transformând cel puţin 16 milioane de suflete suplimentare în înfometaţi. Şi aceasta acolo unde se trăieşte cu un euro pe zi.
Decizând acest gest rezonabil, şeful Statului a transpus în fapt un reflex de onoare, dar şi de perspicacitate. Foamea este mama tuturor degringoladelor de disperare, de violenţă, de insurecţie, de pandemie, de revoluţie: 1989, a dovedit-o din plin pentru Republica Socialistă România, ca şi acea perioadă cumplită din 1789 pentru monarhia franceză. Nu-mi aduc aminte de replica lui Ceauşescu când oferea populaţiei picioare de pui, mi-o amintesc însă pe aceea a Mariei Antoinette: „S’ils ne mangent pas du pain, qu’ils mange de la brioche” („dacă nu mănâncă pâine, să mănânce cozonac”). Glumă proastă, sau atitudine puerilă? Urmările le-au fost fatale amândurora.
Ţările cele mai favorizate au, aşadar, interesul să combată în mod realist aceste drame cărora numai compasiunea şi solidaritatea nu le poate veni de hac. Că Franţa dă semnalul, este cum nu se poate de potrivit, două luni înainte de a asigura preşedinţia Uniunii europene.