Valentin-Louis-Eugčne-Marcel PROUST (10 Iulie1871-18 Noiembrie 1922) s-a nascut într-un cartier din Paris – Auteil. Marcel Proust, care frecventa aristocratia franceza a timpului, el a facut legatura între comunitatea româneasca din Paris, dinaintea Primului razboi mondial, cu lumea literelor si aristocratia franceza. Întâmplarea a facut ca familia Proust sa locuiasca la Paris pe Rue Courcelles 45, iar pe aceeasi strada, dar la nr.69, sa locuiasca una din verisoarele Printesei Brâncovean, Elena, pianista renumita si vaduva Printului Alexandru Bibescu. Saloanele Elenei erau frecventate de o pleiada de muzicieni, artisti si aristocrati, printre care compozitorii Liszt, Wagner, Gounod, Puvis de Chavannes si Ducele d’Aaumale. Printre alti obisnuiti ai salonului au fost Anatol France, Pierre Lotti, Jules Lemaître, Maurice Maeterlinck, Claude Debussy, precum si pictorii Bonnard, Vuillard, Debussy si Odilon Redon. Proust a fost introdus în acest salon de Anna Brâncoveanu, devenita prin casatorie Contesa de Noailles, si fratele acesteia, Constantin Brâncoveanu.
În aceleasi împrejurari, în anul 1900, Proust a mai întâlnit pe fratii Bibescu, unul dintre ei, Anton, care a fost cel mai bun prieten al lui Proust, pâna la sfârsitul vietii. Anton Bibescu a studiat la Paris pentru a intra serviciul diplomatic al României, dar la scurt timp dupa întâlnirea cu Proust, a trebuit sa revina în România, pentru satisfacerea serviciului militar care a durat un an. Proust era un admirator patimas în studiul catedralelor si întâlnindu-l pe Emanuel, fratele lui Anton, amândoi si-au descoperit aceeasi pasiune. În toamna anului 1901, Anton Bibescu a revenit la Paris si l-a prezentat lui Proust pe prietenul sau Bertrand de Salignac-Fénelon. În timp, fratii Bibescu, Fénelon si Proust, au format o „societate secreta” care nu permitea accesul profanilor. Pentru prima oara, Proust si-a exprimat adevarul paradoxal – devenind astfel unul dintre leitmotivele romanului – „Ŕ la recherche du temps perdu” (În cautarea timpului pierdut), afirmând ca: „Prietenia, ca si dragostea, sunt o iluzie”.
În anul 29 Iunie 1902, Proust scria Contesei de Noailles, printre altele…”O singura persoana ma întelege si acesta este Anton Bibescu(…) El considera ca prietenia sa cu Anton Bibescu este un antidot pentru perfidiile mondene. Bertrand de Salignac-Fénelon si Anton Bibescu, au devenit partizani ai lui Dreyfus, imediat dupa „afacerea Dreyfus”, devenind datorita acestei cauze „tineri si straluciti paria”, în mediile pe care le frecventau. Marcel Proust s-a oferit ca agent de legatura între restul lumii si ei, prefacându-se umil, în acelati timp negând prietenia pe care a dovedit-o. Într-una din scrisori adresata lui Anton, mentiona: „Scumpe prieten, chiar la Pascal si la La Bruyčre (…) gasesc în mai multe rânduri cuvântul prieten. La Bruyčre spune: „Unui om important trebuie sa-i placa oamenii de spirit”. Pascal (…) spune ca: „Un prieten este ceva atât de avantajos chiar pentru marii seniori (…)” Iar Renan spune ca „e bine sa fugi de prieteniile deosebite”, în schimb Emerson spune ca „trebuie sa-ti schimbi treptat prietenii” (…).
În legatura cu piesa „Gelosul” scrisa de Anton Bibescu si jucata la Teatrul ODEON din Paris în seara de 10 Octombrie 1904, precum si piesa „Week-end”, comedia în 3 acte, adaptata în limba engleza, având ca autor pe Nöel Coward, adaptarea fiind jucata la Teatrul Potiničre din Paris, Anton l-a consultat pe Proust, aceasta chiar în perioada când mama lui Anton Bibescu a decedat, apoi fratele sau Emanuel s-a sinucis. Anton disperat era si el pe cale sa se sinucida. Disperarea lui Anton, l-a determinat sa scrie Marthei Bibescu un strigat de disperare: „Am pierdut totul, Emanuel a murit ieri”(…)
Atât Anton Bibescu, cât si Fénelon treceau printr-un moment dificil, totusi se întâlneau cu Proust si alti prieteni la Weber sau Laure, în Paris. Proust, de tânar a avut o sanatate fragila, în ultimul timp suferind de astm, totusi continua sa se întâlneasca cu prietenii în Bois de Boulogne, apoi luau masa la pavilionul d’Armenonville cu Anton si ceilalti prieteni. Când doctorul Proust, tatal lui Marcel a decedat, toti prietenii l-au înconjurat si în special Anton Bibescu si Mathieu de Noailles. În urma unei scrisori trimisa de Anna de Noailles, Proust i-a raspuns: „Mie, care stiu cu ce profunzima si violenta si cât de îndelungat se joaca drama, nu poate sa nu-mi fie teama”. Prima întâlnire dintre Martha Bibescu si Proust nu a fost reusita. L-a cunoscut la Opera si l-a descris destul de macabru: „Cu trupul pierdut într-o haina de blana vasta, parea ca venise cu propriul sicriu”. Totusi, mai târziu, fara prea mult entuziasm, poate chiar cu repulsie, Martha a acceptat sa vorbeasca o „clipa” cu el.
Martha Bibescu locuia într-o cladire istorica si avea o mare usurinta în a scrie, trecând de la o carte la alte. Povestea unei prietenii, a cunoscut – prin genealogia familiei sale balcanice – numerosi europeni eminenti, precum si regi. Ea a trait istoria, a cultivat-o si, precum îi scria abatele Mugnier, „Muza austera asculta ca si celelalte muze de seductia memoriei si a inimii”. Martha Bibescu la început a locuit într-un apartament mic din cartierul Saint-Honoré, unde îsi invita prietenii la masa, dar mai veneau si incognito, cum a fost regele Ferdinand al României. Printre prieteni veneau si editorul ei, Grasset, abatele Mugnier, Claudel, Louis Jouvet, scriitori, diplomati. Era o femeie înzestrata de natura cu o frumusete naturala, surprinzatoare, rasfatata de viata, dar si mult încercata. Era o femeie care stia si îi placea sa se impuna. Ambianta locuintei sale era împodobita cu tablouri de valoare realizate de Boucher sau Carpeaux, obiecte pretioase de ornament, salonul fiind ca o gradina din care din superbe flacoane de cristal aparea o floare de câmp… Totul era linistit si potrivit pentru primirea oamenilor politici si intelectuali. Printre multi altii, apareau Philippe Berthelot, Paléologue, Joseph Reinach, Proust, Mauriac, Barrčs si nu în cele din urma Anna de Noailles. Familia Bibescu din ce în ce mai putin îsi permiteau aceste receptii, în ciuda Fabricii de ciment de la Comarnic, care a adus profituri apreciabile pâna la începutul celui de-al doilea Razboi mondial. Când a izbucnit razboiul, în ciuda manifestarilor de ura fara rezerva, Martha, ridicându-se deasupra formelor înguste de nationalism, a vrut sa ramâna fidela indivizilor, indiferent de tabara în care se aflau, fiind solicitata din toate partile. În anul 1914, aflându-se la Paris, a primit vizita marchizului de Breteuil, trimis de ministrul Afacerilor Externe Delcassé, care i-a propus sa-i vorbeasca urmatoarele: „Poate veti reusi sa-l convingeti. Nu vrea sa înteleaga nimic si repeta cu încapatînare: Tarile balcanice, ne trebuie, ori toate, ori nici una”.
Alte doua românce aflate la Paris, au fost Elena Sutzu si Anna Brâncoveanu, Contesa de Noailles. Elena Sutzu printesa greco-româna, prietena cu Paul Morand, a fost prezentata lui Proust. Era o printesa frumoasa si spirituala, cum de altfel o prezenta Morand. La Bucuresti, singura femeie care putea rivaliza cu Elena Sutzu, era printesa Bibescu, supranumita Minerva. Proust, a fost captivat de tânara femeie, care de fapt apartinea prietenului sau.
Se spune ca la celebrul Hotel Ritz din Paris, atunci când luminile se stingeau la orele 21,30, din cauza reglementarilor razboiului, Proust disparea în mod misterios spre etajele unde se afla apartamentul printesei Elena Sutzu… Printesa manifesta o atentie deosebita fata de Proust, iar când începuse sa fie bolnav, ea îi purta de grije, asezându-l în apropierea caminului. În acea perioada printesa locuia pe strada Charles Floquet, într-o casa imensa, asemanatoare unei fortarete. În perioada razboiului, Proust se ducea la întâlnirile din saloanele printesei Sutzu, numai daca dorea sa întâlneasca anumite persoane ce-i faceau placere. Printesa, devenita Doamna Paul Morand, adaugase cercului de prieteni, dramaturgi si diplomati, Jean Giraudoux fiind cel care o vizita cel mai des. Dat fiind relatiile acestui cuplu, Sutzu-Morand, întregul Paris venea în saloanele lor, continuând sa vina chiar si atunci când se instalasera la Palais Royal, primind oaspeti pâna la începutul celui de-al doilea razboi mondial, apoi, devenind partizani patimasi ai maresalului Pétain, au plecat în Elvetia, revenind la Paris foarte rar.
ELENA VACARESCU, poeta si doamna de onoare a Reginei Elisabeta (alias Carmen Sylva), sotia primului rege al României Carol I, a fost îndepartata din România din dispozitia regelui, instalându-se la Paris, aceasta pretinzând ca a fost sacrificata din ratiuni de stat. S-a instalat confortabil în peisajul „literelor franceze”, mai putin prin calitatea operei sale, cât prin modul de a vorbi despre ea si de a sti sa se impuna. Foarte cautata în lume, avea un salon în care se discuta politica si literatura, îi placea luxul, însa razboiul a determinat-o sa reduca din personalul casei; cu toate acestea nerenuntând la primirile fastuoase, fiind înconjurata mai mult de femei decât de barbati. Anna de Noailles o vizita zilnic pe Elena Vacarescu, cea care se zbatea pâna la epuizare pentru România. La 18 Ianuarie 1919, la Versailles a avut loc Conferinta de Pace. Anna de Noailles, cu toate suferinta care o avea, a urmarit lucrarile din culise, iar imediat dupa armistitiu, ea a persiflat pe cei care considerau victoria destul de frumoasa si tratatele aflate în pregatire, suficient de favorabile Aliatilor.
Proust o întâlnise pe Anna de Noailles în salonul Doamnei Arman, admirând-o si apreciind-o cu ocazia unui dineu oferit în Blvd.Malesherbes 9, ce onora trei poeti si indirect atragea atentia asupra lui Proust. În ziua de 25 Aprilie 1919, erau prezenti personalitati de vaza, precum Charles Montestquieu, Anatole France si bineînteles Contesa de Noailles. S-au recitat primele versuri ale Annei de Noailles si numai dupa câteva zile, s-a declansat o pasiune fata de poezia sa, care a jucat un rol în manifestarea treptata a geniului lui Proust. Prietenia cu Anna de Noailles devenise ceva important pentru el. Anna, deprinsese de la mama ei, printesa Brâncoveanu, arta de a tine un salon special cu caracter literar. Printesa Brâncoveanu a avut doua fiice – Anna si Elena, ambele foarte frumoase.
Anna, care avea „gustul gloriei”, primea oamenii cei mai neasteptati, dând de multe ori nastere la adevarate festinuri ale spiritului. Printre ei se aflau, Jean Cocteau, F.Gregh, Léon Daudet, M.Bulteau, M-me de Pierrebourg, sotii Barrčs, Printesa Edmond de Polignac, Eduard VII, viitorul rege al Angliei, chiar si câtiva poeti canadieni de expresie franceza admisi în acest cerc, precum Paul Morin (1889-1963), s.a. Erau conversatii înflacarate, sclipitoare, mai cu seama cele cu Jean Cocteau, erau partizani ai lui Dreyfus, amestecati cu avangarda literara si artistica. Erau discutii înflacarate, polemici verbale, idei învalmasite, dar Anna de Noailles recita versurile cu ochii închisi, dând libertatea cuvintelor electrizante. Portretul Anei de Noailles se afla în Expozitia de la Biblioteca Nationala, între statuile lui Voltaire si Cicero, reprezentând scepticismul si elocventa, cele doua caracteristici ale personalitatii sale. Paul Valéry (1871-1945), poet francez, în dedicatia oferita Annei de Noailles, o numeste „marea, scumpa, trista”. Anna de Noailles s-a stins din viata în anul 1933, în propria-i casa din Paris, Rue Scheffer. (N.B.- Sarina Cassvan, scriitoare românca, a trait la Paris mai bine de 30 ani, înainte de razboi (pe care am cunoscut-o personal în anul 1972, avea vârsta de 80 ani), a fost buna prietena cu Anna de Noailles).
*********************
Aceste câteva personaje ilustre, de origine româna care au trait la Paris în perioada anteblica, nu sunt decât cei despre care Vasile ALECSANDRI, a vrut sa ilustreze definirea notiunii de „român civilizat”. În luna Martie a anului 1857, V.Alecsandri scria Consulului Frantei ce se afla la Iasi: „Vom fi asa peste vreo douazeci de ani, când vom fi defanariotizati, derusificati si degermanizati”. Bunicii si parintii lor începusera experienta modernitatii, copiii, care se patrunsesera prea mult de occidentalism, nu uitasera totusi ca românii erau înainte de toate „un popor liric”, nascut sa ia întregul Univers drept martor al bunicilor, suferintelor, entuziasmului si disperarii lor. Încetul cu încetul, ei s-au retras în dulapul de amintiri de unde, într-o zi, Anna îi va scoate pe fratii Bibescu, pe Martha Bibescu si pe toti ceilalti, pastrându-i fiecaruia felul de a fi sau cum zicea Proust: „Cauta sa ramâi asa cum esti, reînsufletind mereu faptele si cuvintele tale cu o gândire creatoare, nelasând nici un loc conventiei, pentru ca ceea ce credem ca e un simplu fapt monden sau o simpla rautate, este de fapt MOARTEA SPIRITULUI”. Despre Marcel Proust se spune ca este scriitorul francez cel mai mult tradus si difuzat în lume.