În vreme de război, trădarea şi trădătorii pot fi definite cu oarecare acurateţe. În vreme de pace, însă, în mod paradoxal, acuzele de trădare se împart în stânga şi în dreapta cu o largheţe şi o generozitate inexplicabile.
Cine pleacă din ţară se dovedeşte a fi „trădător”, cine vorbeşte despre ţara lui fără să lăcrimeze poate fi „trădător”, cine se dovedeşte critic la adresa spaţiului în care s-a născut, dacă mai are şi nenorocul de a fi „minoritar” (în cazul României, maghiari, evrei sau romi) este cu siguranţă „trădător”. Două lucruri se cer spuse de la bun început. Într-o societate normală cu toţii suntem minoritari în sensul că majorităţile nu se construiesc aprioric decât în regimuri dictatoriale; în toate celelalte cazuri, majorităţile sunt flexibile şi, semn de normalitate, imprevizibile. Ele se organizează ad-hoc în jurul unor principii şi se destramă atunci când apar alte principii în jurul cărora se pot forma alte majorităţi. În vreme de pace, un individ nu se poate trăda decât pe sine, prin incoerenţa apariţiilor şi discursurilor sale publice.
Noua Dreaptă, mişcare legionară cu ceva activitate pe internet şi în stradă, îşi aşează elucubraţiile ideologice sub semnul ideii de Neam, Patrie şi Dumnezeu (majusculele le aparţin). Marea lor problemă este individul şi posibilitatea ca el să acţioneze nu în mijlocul unor mari colectivităţi, ci de unul singur. Noii Drepţi (căci bănuiesc că aşa ar trebui să se numească membrii şi simpatizanţii mişcării) consideră că „individualism anarhic […] schimonoseşte şi sterilizează simţirea, dragostea şi durerea pentru neamul tău”. (Ion Moţa, – Cranii de Lemn, p.105) Individualismul anarhic, nepăsător faţă de soarta neamului, invocă principiul libertăţii pentru a-şi justifica ostilitatea lui faţă de comunitatea naţionala”. Cu alte cuvinte, orice fiinţă umană pentru care „simţirea, dragostea şi durerea” pentru Neam sunt lozinci care dacă nu ar fi ridicole ar deveni de-a dreptul tragice, devine automat un soi de „trădător”… Nu am altă soluţie decât aceea de a mă declara „trădător”… pentru mine, simţirea e act individual (nu pot „simţi” în colectivitate), dragostea e o chestiune intimă iar durerea, mai mult decât toate, e o relaţie cel mult duală între pacient şi medic.
Solidaritatea aceasta aproape tribală, cruciadele acestea desfăşurate în numele ideii de „Neam” nu sunt altceva decât o regresie către timpurile în care, orbiţi de provincialism, credeam în ideea de conştiinţă colectivă. Cum poţi simţi ceva (orice: dragoste, durere sau orice altceva) faţă de… Neam? Un „neam”, chiar şi cel românesc, îşi are lobotomizaţii lui, incompetenţii şi retardaţii lui. Aşa se întâmplă peste tot. Ceea ce reclamă Noii Drepţi este că ar trebui să îi „iubesc” pe toţi deopotrivă. Este dreptul fiecărei fiinţe raţionale de a alege conform propriilor criterii cui să distribuie încredere, cu cine să fie solidar. Iubirea colectivă faţă de… Neam este expresia unei impotenţe cerebrale. Cât despre Patrie, i-aş putea scrie din când în când răvaşe de dragoste, problema este că nu ştiu exact unde să le trimit.
Şi mai apare o problemă. În lipsă de argumente, neo-naţionaliştii invocă spre a se legitima nume sonore şi noţiuni cărora le oferă interpretări dintre cele mai fanteziste. Eliade, Berdiaeff, Eminescu, până şi Dumnezeu şi Iisus sunt invocaţi în contexte abracadabrante. Pentru Noii Drepţi, spre exemplu, „tragedia lui Nietzsche a constat în faptul că nu a aprofundat creştinismul”. Nietzsche e, deci, un semi-ignorant care a avut neşansa de a nu se putea împărtăşi de lumina cunoaşterii unui Zelea Codreanu sau Moţa. Mai mult, „el (Nietzsche) n-a stat niciodată în termeni intimi de vorbă cu Christos”. Sunt creştin şi cred în Dumnezeu, dar nu mi-am imaginat niciodată că Dumnezeu e român sau că aş putea vorbi „intim” cu Christos. Alţii însă au avut norocul acesta şi sunt convins că în întrevederile private între Christos şi naţionalişti s-a discutat, printre altele, despre „Mein Kampf”.
În fine, un alt citat magnific în contradicţia şi ignoranţa lui. Aparţine aceleiaşi Noi Drepte. Mărturisesc că l-am citit de vreo câteva ori în speranţa că va căpăta ceva sens: „Substanţa spirituală a unui neam, din care descinde imaginea lui vizibilă, reprezintă o lume în sine, o concepţie de viaţă, un univers aparte. Şi atunci sufletul unui neam, înzestrat cu impulsuri autonome de desfăşurare, este firesc ca să manifeste anumite afinităţi selective în lumea materială, când se încorporează”… ?!?!?!?! Adică?! Sufletul unui neam poate exista chiar înainte ca neamul însuşi să „descindă”? Adicătălea, eu aparţin sufletului colectiv al acestui neam încă înainte ca proto-părinţii mei să se fi născut? Bine, dar asta nu vine în contradicţie cu însăşi ideea de creştinism? Ce părere are „Christos”, în discuţiile „intime” cu Noii Drepţi, despre ideea sufletelor care „se încorporează”?
Că mişcările de genul acesta sunt tentative de spălare colectivă a creierelor este o evidenţă, că mijloacele şi argumentele folosite de ei sunt provenite în principal din supralicitări verbale este, din nou, o evidenţă. Două întrebări se pun, însă: Care este forţa lor de persuasiune şi, mai ales, cum trebuie să ne raportăm la toate aceste sentinţe non-dubitative? Din păcate, este posibil ca în ciuda lipsei de coerenţă şi inteligenţă a unor astfel de mişcări, ele să excite minţi cuprinse de frustrări. Din fericire, cu excepţia unor accidente de parcurs cu totul neplauzibile, ne-am cam învăţat lecţiile primite în secolul XX. Cât despre raportări, cea mai potrivită este cantitatea de ironie pe care ar trebui să o revărsăm constant asupra unor asemenea oameni. Este inutilă o discuţie serioasă pe marginea unui subiect eminamente derizoriu. Din când în când, însă, contradicţiile flagrante trebuie puse în lumină. Nu trebuie să uităm, în primul rând, că idei de genul acesta nu au fost deloc inofensive secolul trecut. Ele au făcut victime… Milioane de victime. Marginalii din această categorie, deşi nu pot fi ridicaţi la rang de interlocutori serioşi, trebuie să fie supuşi permanent ridicolului tocmai pentru că în acest fel şansa lor de a-şi putea pune în practică utopiile-distopiile orwelliene scade simţitor.
Ovidiu, felicitari pentru acest articol, un adevarat eseu, partial chiar studiu in domeniul stiintei politice. Citindu-l, m-am gandit ca daca exista „tradatori”, atunci este absolut obligatoriu sa existe si dusmani, cei la care s-ar oferi „tradatorii” sa se duca sa tradeze. Cine sunt acesti „dusmani”? Toti oamenii care nu sunt de acord cu ideologia profesata de nationalistii extremisti? Sau minoritarii? Sau emigrantii? Sau adeptii democratiei si a respectarii drepturilor omului? Sau Occidentul? Sau este inadvertenta nationalistilor extremisti, din toate tarile lumii, care reusesc sa infierbinte mintile frustrate cu fraze si elucubratii demagogice, ajungand sa vorbeasca despre „tradatori” fara a reusi sa defineasca „dusmanii”, sau care cred ca „dusmanii” sunt subintelesi, „ceilalti” decat ei? Cu mai multi ani in urma, regretatul Teodor Armon, cercetator al istoriei Garzii de Fier sublinia acelasi lucru: daca sunt „tradatori”, acestia fiind politicienii si intelectualii democrati, opusi legionarismului si ultranationalismului, atunci unde si cine sunt „dusmanii”? Evreii? Regretatul Teodor Armon lasase un semn de intrebare in studiul publicat de el in limba italiana in revista Storia Contemporanea. Poti oferi o noua interpretare si a acestui termen in functie de circumstantele contemporane? Multumesc.
Lucian-Zeev Herscovici
Multumesc pentru aprecieri si pentru idee, Lucian. Voi pregati un material pe aceasta tema, sper chiar pentru numarul de luni.