În cazul catastrofei naturale care s-a abătut asupra Birmaniei se avansează numărul de 100.000 de victime, fără a calcula pagubele materiale frizând incredibilul.
Parisul a cerut adoptarea, prin Consiliul de securitate ONU, a unei rezoluţii privind dreptul de ingerinţă, în cazul unei catastrofe naturale şi în pofida veto-ului autorităţilor birmane. „Noi am decis să acţionăm fără zăbavă – declară Bernard Couchner, ministrul de externe francez – pentru a fi gata când autorităţile birmane vor autoriza intervenţiile exterioare. Este urgent. Ajutoarele se vor distribui direct sinistraţilor cu ambarcaţii fluviale cu fundul plat şi cu helicoptere. Personalul francez OMG este operativ şi la faţa locului.”
Înfăţişările ataşamentului sunt multiple, faste şi funeste, cadouri ale divinităţii sau plocoane mefistofelice, înfrumuseţând natura umană, sau maculând-o cu hidoşenii dăunătoare văzului. Ataşament de viaţă, de familie, de solul natal, de avut, de putere, de cunoaştere, de alcool şi de-atâtea altele…Pentru mine, cel mai nociv şi mai degradant, din păcate şi cel mai frecvent, este ataşamentul de putere. Efemer prin definiţie, tragic prin deznodământ, satisfacţiile lui nu sunt decât umpluturi de carenţe interioare, de frustrări ereditare, de complexe ruşinoase, dar contagioase şi pentru sufletele nobile, expuse tentaţiei.
Puterea nu ţine cont decât de ea, făcând din prestator buricul planetei. Auto-decretaţi „nemuritori”, dar invariabil cu frica morţii în sân, se ţin cu toţii lipiţi de o gardă pretoriană, care, speră ei, poate înlocui frica-n barda lui Dumnezeu.
Ca să luăm în calcul numai prezentul, lista e lungă: de la Pakistanul lui Musharaff, la Rusia lui Vladimir Putin şi la Corea de Nord a lui Kim Jong-il, trecând prin numărul potentaţilor africani sau prin Cuba lui Fidel Castro, care n-a consimţit să renunţe la putere decât încredinţând-o fratelui mai mic, nici el prea departe de „terminus”.
Agăţaţi ca scoicile de stâncă, nu numai dictatorii şi monarhii sunt obsedaţi de putere, dar şi autocraţii, graţie simulacrului de democraţie la care se preetează.
Ba mai mult, există clovni patetici, fără teama ridicolului, care dau cu milioanele în plebe pentru a-şi asigura aparenţele puterii. În topul acestora, România excelează prin inegalabilul „nea” Gică Becali, omul care a schimbat brânduşele cu miliardele; o exclusivitate mioritică…
Există însă şi ataşamentul de putere colectiv unde – fie vorba – şeful se identifică clanului, formând, ceea ce numim curent, o „juntă”. Militară de preferinţă. Grecia şi Spania au cunoscut, în această privinţă, un trecut redutabil.
Astăzi, asistăm la spectacolul unei dictaturi aparte, unde existenţa Statului militaro-dictatorial birman, de o cruzime greu comparabilă, este dublată de sărăcia lucie a populaţie, la care s-a adăugat şi o furie divină apocaliptică, ciclonul devastator şi ucigaş Nargis, autor a unui număr considerabil de victime. Nimeni nu-şi poate explica focalizarea atâtor necazuri pe capul unei naţiuni pentru care cuvioşenia deţine un loc de cinste.
În timp ce 40% din Birmani trăiesc într-o sărăcie extremă, regimul (junta) acaparează veniturile unei ţări cu numeroase resurse, multiplicând traficurile.
„Birmania este fabulos de bogată în hidrocarburi, minerale, lemn rar şi pietre preţioase – reiese din analiza unui observator diplomatic – dar prea puţin din toate acestea sunt distribuite populaţiei”. În schimb, o minoritate de 10% din pământeni – în mare parte militarii şi cei din jur – beneficiază de jumătate din PNB, circa 85 de miliarde de dolari. Fără să mai amintim de economia de „piaţă la negru”, toată în mâinile galonaţilor: contrabanda de lemn rar, de rubin şi de jad, ca şi traficul de droguri, procurând deseori profituri de două ori mai mari decât exporturile oficiale.
În acest context de opresiune şi sărăcie, revolta îşi croieşte implacabil drum, dând naştere la explozii sociale de anvergură ca aceea din 1988, în care bonzii (călugării budhişti) au jucat un rol esenţial, acceptând să fie căsăpiţi necruţător de armată, în numele demnităţii confiscate de oamenii puterii.
Activismul monastic este o veche tradiţie birmană, datând de pe vremea monarhiei. Călugării erau pe atunci consideraţi ca intermediari între popor şi suveran, după care au devenit actori în lupta pentru independenţă. Se povesteşte că, în 1929, călugărul U Wizaya a făcut greva foamei timp de 163 de zile, ca formă de protest împotriva interzicerii portului rochii safran bonzilor întemniţaţi.
Călcând în picioare sufletul unui popor, nu-i de mirare că nelegiuirile au declanşat o sfântă mânie.
Nici în actuala revoltă, care a precedat ciclonul fatal, bonzii n-au fost cruţaţi. Numai că pentru un budhist practicant, suferinţa şi moartea fizică capătă un alt sens decât pentru omul obişnuit, care trage de viaţă chiar atunci când destinul se împotriveşte.
Tocmai aceste valori spirituale au fost violate de generali, în frunte cu generalismul Than Shwe şi ceilalţi acoliţi, timp de 45 de ani, dispreţuind cei douăzeci când sancţiunile ONU deveniseră rutină.
A nu se uita că în Birmania a văzut lumina zilei un eminent diplomat internaţional, U Thant, al treilea secretar general al ONU-lui, între 1961 şi 1971. Cel mai remarcabil rol pacificator şi decisiv asumat de el, evitând consecinţe extrem de grave umanităţii, a fost dezamorsarea crizei cubaneze din 1962, obligându-l de Hrusciov să-şi repatrieze rachetele din insulă, îndreptate asupra Statelor Unite.