Lacrima unei fete ajunsă într-un poem
Iată lacrima unei fete ajunsă într-un poem!
– Lacrima sau Fata? ai să mă-ntrebi.
– Ambele! am să îţi spun.
Trecutul, mereu iluzia clipei!
Memoria rămâne închisă acolo,
căci fiecare primăvară e unică,
şi dragostea cea mai nebună
şi mai durabilă
nu e decât un adevăr trecător.
Durere despletită! În urmă,
ruinele sunt năpădite de ierburi
şi paşii lor purtaţi de vânt.
Timpul nu trece,
se-nvârte doar pe loc,
iubirea nu e mereu iubire
şi ura nu e mereu ură,
amăgitor, destinul te trimite
spre porţi închise,
iar mai târziu,
după momentul zero,
spre frigul ce te va cuprinde.
Din tine şi din mine nicio urmă,
zâmbesc amar:
– Acesta-i timpul!
Nori, păsări şi pietre,
cuţite aruncate,
scântei ţâşnite,
stele unite într-un zbor,
un câmp de maci
şi verdele trifoiului,
(mult timp, zadarnic ai căutat-o)
cândva am stat acolo,
acum eşti liber,
purtat de timp,
prin timp,
nuntit, doar, cu un vis!
12 iulie 2011
Mai aproape de tine, mai aproape de mine
„Iar degetele mele,
de departe, se vor împleti în părul tău ”
– Ismail Kadare
Oamenii sunt pereni,
din seva lor vor renaşte noi forme luminoase!
Muşti din azur. Pe un bob de grâu,
roua a impregnat rugăciunea sufletului,
Prin timp, ecoul străbate dorinţa albă a iubirii.
Paşii tăi spălaţi de valuri am să ţi-i îmbrac în flori,
flori ce cresc pe-aceste maluri!
În fiecare, omul îşi lasă bucăţi din suflet.
Printre clipele trecătoare, mesageri ai luminii
ne însoţesc, prin viaţă,.
Să-i înţelegem frumuseţea!
Speranţa e în fiecare iniţială,
în semnele presărate
pe aleile pe unde paşii ne poartă,
în mugurii înfloriţi de cuvinte-lumină.
Sufletul ţi-a rămas agăţat, undeva, între tine şi cer.
Ninge iubirea,
acoperindu-ne inimile cu fulgi mari,
printre hainele parfumate simţi intensa trăire,
printre sincope, doar regăsirea trupurilor.
Astăzi, o parte din tine s-a risipit undeva.
Şi ieri cum te-ai simţit?
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
În paşi de dans
– prin timp înlănţuiti – valsăm,
zâmbind, într-un balans continuu treci prin viaţă.
Mai aproape de viaţă, mai aproape de moarte,
Mai aproape de tine, mai aproape de mine,
Ne separăm de lume,
alegem culorile, ne pictăm tabloul.
Nu-ţi fie frică, ia-mă de mână, iubeşte clipa!
Într-un amurg al zeilor perisabili, al unei iubiri
pierdute de destin,
dragostea biruie timpul şi spaţiul.
Într-un peisaj îngheţat, povestea venită
din lumea reală şi vie
aduce fiorul iubirii eterne.
Rămâne aici doar până
ce-şi duce la bun sfârşit legământul.
Mâine e prea departe
Lacrimi albastre miezul nopţii a picurat,
în tăcerea ei transparentă
călătorim spre stele, e o chemare,
un dor crescut din lumină.
Toate vin nevăzute spre centru,
deşi toţi le văd depărtându-se de el!
Turbionul vieţii le atrage – cercuri concentrice,
presărate cu frunze în oglinda apei.
Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!
În bătaia destinului,
departe de noi, suntem purtaţi,
pe unda gândului primim răspunsul.
Opreşte-o petală, arunc-o pe apa vieţii!
Fiecare lucru îşi cere timpul lui,
fiecare vis visul lui,
fiecare emoţie emoţia ei,
totul e doar o stare ce curge!
Dincolo de câmp curge
un mare fluviu,
adună multe râuri în drumul lui!
Nu te teme de vise, nimic nu te poate răni,
nici gândul, nici cuvântul,
nici raza de soare
ce trece prin oglinzile timpului!
Mâine e prea departe…
Dincolo de garduri, împrăştiată
de aripa vântului, fiecare petală e vie.
iubirea nu e mereu iubire
şi ura nu e mereu ură,
DA
„Nişte frunze sunt oamenii,
îi duce viaţa precum vântul!
…
Dincolo de garduri, împrăştiată
de aripa vântului, fiecare petală e vie”.
Şi tot aşa vii sunt şi oamenii duşi de vântul vieţii. Frumos!