Îl „cunosc” pe domnul Sergiu Brandea de acum câţiva ani, din vremea când am citit, cu mare plăcere, romanul Strâmba, prima sa scriere apărută în anul 2010. Titlul, relativ ciudat, este de fapt numele unei străzi din oraşul natal, Bârlad şi se constituie, prin calitatea informaţiei, într-un document istoric de valoare, iar prin calitatea scrierii ca un eveniment literar demn de a fi remarcat. Întreaga construcţie romanescă are drept fundal realitatea socio-economică, dar şi culturală a acestui oraş, rămas drag autorului, încă din perioada interbelică, aceea în care se îmbinau în mod armonios tradiţiile culturale ale urbei, influenţată în toate planurile de comunitatea evreilor, una puternică din toate punctele de vedere şi bine reprezentată în toate segmentele sociale ale oraşului Bârlad. De fapt, această suprapunere şi interconectare de tradiţii culturale, excelent prezentată în piesa Tache, Ianke şi Cadâr de Victor Ion Popa, bârlădean şi el, va conduce în timp la apariţia unei efervescenţe culturale în acest oraş din Moldova de mijloc, efervescenţă ale cărei urme benefice le găsim şi în prezent. Măcar prin faptul că în România funcţionează asociaţii ale oamenilor de cultură bârlădeni la Iaşi, Galaţi, Suceava, sau Bucureşti, iar multe din numele membrilor sunt nume de referinţă în fenomenul cultural contemporan.
De curând însă am primit de la domnul Brandea o altă carte, un volum de reportaje, domnia sa fiind recunoscut ca un redutabil corespondent al mai multor publicaţii de limbă română din Israel. Aceasta fiind şi specialitatea sa literară de bază: reportajul. O specialitate dificilă pentru care trebuie să ai nu numai cultură, spirit de analiză şi sinteză ci, mai ales, acea „iuţeală” de condei care nu lasă evenimentul să se răcească aducându-l prompt şi corect la cunoştinţa publicului larg. Şi nu numai evenimentul ci şi discuţiile sau interpretările cuvenite, ori ce se ascunde în spatele faptelor.
Destul de greu şi mai ales complicat de pus pe hârtie, având în vedere că nu emoţiile sau afectele tale contează, ci adevărul şi corectitudinea prezentărilor, chiar dacă afectate în mod firesc de un inevitabil subiectivism.
Volumul intitulat Confidenţe a fost editat la Iaşi (ed. 24:ORE 2016) se bucură de o pertinentă analiză făcută în prefaţă de criticul Ion Holban, iar eu, datorită acestor evenimente, dar şi a bunăvoinţei doamnei Martha Eşanu, cea care mi-a dat cartea, mă aflu ca fericit cititor, printre primii.
Structurată pe cinci capitole, fiecare cu specificul său încadrabil într-o temă mai largă, conţine 86 de articole care au văzut lumina tiparului de-a lungul timpului în diferite publicaţii. Ca un preambul doresc să-l citez pe autor cu două înţelepciuni din Cuvânt înainte. A trecut implicaţiile financiare la capitolul pierderi, iar satisfacţiile compensatorii venite de la cititori prin cuvinte de laudă într-un viitor incert. Cum ştim cam toţi cei care ne îndeletnicim cu scrisul că acesta este reprezintă un adevăr ce tinde să devină axiomatic, nu putem decât să ne bucurăm de prezenţa unui confrate lucid în rândurile noastre.
Exact această luciditate, uneori dureroasă, străbate întreaga scriere, fiindcă în marea lor majoritate articolele, de fapt analize profunde ale unor evenimente cotidiene din Israel, fac lectura de-a dreptul pasionantă, deşi acest termen pare incompatibil cu noţiunea de articol destinat publicării într-un ziar. Şi totuşi, prin dinamismul scrierii, dar şi prin nota de originalitate, ori a interogaţiilor ce se nasc după lectură cred că acesta este cuvântul potrivit.
Dar despre ce scrie domnul Brandea? Firesc despre ţara sa, Israel, o ţară cu un trecut milenar, dar şi cu un prezent atât de incitant încât subiectele fierbinţi nu lipsesc deloc. Şi dacă ne gândim că orice eveniment care se petrece în această zonă are implicaţii planetare, atunci vom vedea că interesul cu care citim fiecare articol este cât se poate de justificat. Nu voi intra în amănunte pentru că nu doresc să răpesc nimic din curiozitatea cititorului faţă de aceste scrieri. Doar că am fost deosebit de uimit să aflu cum minciuna şi manipularea opiniei publice sub lozinca „politically correct” dă rezultate uimitoare chiar împotriva oricărei logici. Voi aminti două articole. Acela în care se scrie despre un terorist care atacă soldaţi aflaţi în misiune şi îl răneşte pe unul dintre aceştia, deşi intenţiona să-l ucidă, dar când este, absolut firesc în condiţiile luptei, eliminat, se declanşează un teribil scandal în urma cărui militarul care-şi făcuse datoria ajunge în puşcărie, conducerea armatei face declaraţii aberante, iar mama teroristului îi cere imperativ prim-ministrului să îşi ceară scuze publice.
Sau articolul referitor la un ofiţer cu mari merite în slujba ţării care, la vremea când aceste merite urmau să fie recunoscute, este acuzat de un grup de venerabile doamne că, în urmă cu cincizeci de ani, ofiţerul le făcuse propuneri indecente, sau chiar le hărţuise sexual. Şi chiar dacă ofiţerul a reuşit să demonteze acuzaţiile, cariera sa a fost compromisă. Pare incredibil! Exact aşa ne spune şi Sergiu Brandea în alt capitol al cărţii: „dacă acest circ n-ar avea consecinţe tragice, poate m-ar distra şi pe mine, deoarece faptele seamănă mult cu cele relatate în fabulele lui La Fontaine”.
Mai sunt articole în care autorul dezbate problema existenţei statului Israel în actualul teritoriu. Pare puţin straniu acest subiect considerat de oamenii cu bun simţ ca un gest reparatoriu, chiar dacă foarte târziu, faţă de poporul evreu. Numai că reporterul aduce în discuţie controverse cât se poate de actuale pe această temă, iar unele nu vin de la cei mai înverşunaţi opozanţi, aceia consideraţi tradiţionali, ci de la oficialităţi din occident la care nici nu te aştepţi. Ciudat! Dar Sergiu Brandea are şi meritul de a ne atrage atenţia asupra faptului că oricând putem avea surprize mari referitoare la controversele pe această temă, una cu un uriaş potenţial exploziv, aşa cum am mai afirmat, pentru întreaga lume.
Regăsim cu mare încântare firea de ironist bonom şi elegant a domnului Brandea în scrierile despre cum şi-a petrecut concediile, sau cum au reuşit cei din Rosh Pina, o aşezare întemeiată de olimii originari din România, să „construiască” un muzeu al tradiţiilor specifice lor. Cât despre rădăcinile bârlădene aduce în pagină adevărate saga ale unor familii, iar faptul că numeşte România patria mamă este de natură să impresioneze mai ales acum când o mulţime de români autentici îşi reneagă originea atunci când se află pe alte meridiane. Avem de învăţat o lecţie de demnitate!
Mă voi referi pe scurt şi la ultimul capitol al cărţii: Însemnări acolo unde găsim o mulţime de articole care ne pun în contact cu oamenii de litere de limbă română din Israel. Nume unul şi unul, întâlnite acum în presa scrisă din toată lumea, oameni care deschid noi orizonturi pentru orice cititor, dar mai ales pentru cei din România.
Am încheiat lectura cu sentimentul că am parcurs filă cu filă o parte din istoria fabuloasă a Israelului aflând fapte cotidiene, acele fapte considerată mărunte, dar care sunt, precum rotiţele unui ceas retro, componentele marii istorii, cele fără de care aceasta din urmă nici nu se poate defini astfel.
Ceea ce mă face să am un gând bun pentru autor şi să-mi doresc să mai citesc şi alte cărţi ale sale.
Mihai Batog-Bujeniţă
Preluat cu permisiunea autorului din Revista Booklook