Am străbătut comuna Voluntari, de lângă Bucureşti, de nenumărate ori, în autobuz, în drum către — şi înapoi de la — Observatorul de Fizica Atmosferei Afumaţi, unde am lucrat o viaţă.
La fel ca majoritatea satelor din Muntenia, comuna era pe vremea aceea o aşezare alungită de-a lungul drumului principal, cu puţine uliţe transversale. Şi, probabil, nu prea lungi. Unele din acele străzi transversale îmi stârneau curiozitatea fiindcă n-aveam niciodată prilejul să le străbat: ca s-o fac ar fi trebuit să cobor din autobuz şi să consacru acestei îndeletniciri un timp cu finalitate îndoielnică…
…Dar iată că într-o seară, destul de târziu, se pare, m-am pomenit singur, pe jos, la întretăierea uneia din acele străzi transversale cu şoseaua principală. O seară plăcută, cu multe felinare aprinse de-a lungul acelei străzi transversale pe care nu avusesem niciodată până atunci ocazia s-o explorez. Aspectul ei neaşteptat de citadin în comparaţie cu cenuşiul dezolant al restului comunei mă atrăgea. M-am întrebat: în definitiv, ce treburi mă împiedică s-o văd până la capăt o dată pentru totdeauna? Tot ce risc este să ajung acasă foarte târziu. Ei, şi?
Am luat-o deci, la pas, pe acea stradă transversală. Şi într-adevăr, casele care îmi ieşeau în cale erau una mai arătoasă decât cealaltă. După un timp însă casele parcă nu s-au mai văzut cu claritatea dinainte din cauza întunericului. Iar cele care mai puteau fi totuşi văzute se înfăţişau răzleţe. Mă aflam, cumva, la periferia localităţii. Şi nimic nu mai semăna cu ce fusese mai înainte. În partea stângă, iată, se ridica un povârniş abrupt, în vârful căruia se înălţa o casă foarte înaltă cu aspect de cetate, cu un zid de piatră — un vestigiu din antichitate — o casă pe jumătate ruinată dar locuită totuşi. Siluete de adolescenţi zurbagii se desluşeau în balcoane şi la piciorul clădirii ruinate. Mai mult le auzeam glasurile înfierbântate decât îi vedeam şi mi-am zis că nu-i de mine acolo.
Dar apoi, îndepărtându-mă de locul acela, priveliştea s-a schimbat complet. Localitatea nu mai avea aspect citadin. Ceea ce vedeam peste tot erau acum, într-un fel, case de vacanţă. Dar nu în sensul că erau destinate să găzduiască vilegiaturişti ci înşişi proprietarii lor, locuitorii de acolo, se aflau în vacanţă. Sau poate că era duminică. Am văzut oameni vârstnici, prietenoşi, şezând pe trunchiuri de copac tăiate în chip de bănci. Stăteau de vorbă între ei, cu voce scăzută, zâmbindu-şi unul altuia şi încuviinţând din cap înţelegător. Era ziuă acum…
Printre case am zărit la marginea localităţii apa unui lac. Am fost atât de contrariat încât am vrut să mă asigur că nu mi se năzărise. Aşa că am alergat până la un loc apropiat, unde, între alte două case, apa aceluiaşi lac mi s-a înfăţişat ochilor în toată întinderea ei limpede şi încreţită de vânt. Într-adevăr, malul lacului, sinuos, pătrundea printre case până în apropierea străzii unde mă aflam. Dar cum de nu observasem din prima clipă? Chiar la piciorul meu se ridica un dig scund de înălţimea a doi buşteni, care împiedica apa să se reverse dincoace de el. Acea albie mărginită de digul de buşteni era însă plină ochi, încât apa limpede se prelingea totuşi peste rotunjimea buşteanului. Se prelingea? Nu, nu o vedeam curgând; doar o peliculă de apă acoperea, nemişcată, partea dinspre stradă a digului. Iar buştenii aveau un aspect întunecat din cauza algelor. Nimeni nu vedea în asta vreo ameninţare. Vreo trei localnici în vârstă şedeau chiar lângă dig, pe un buştean cioplit, şi stăteau de vorbă liniştiţi, la fel ca şi ceilalţi. L-am întrebat pe unul dintre ei:
— Aşa se întâmplă totdeauna când vine apa mare?
El mi-a răspuns zâmbind că da, nu-i nicio noutate.
Apoi am ajuns la marginea unui parc: o vale întinsă, uşor vălurită, cu iarbă măruntă de un verde fraged, străbătută de cărări. Dar chiar la piciorul meu se afla un loc de joacă pentru copii: o linie ferată îngustă care urca şi cobora în serpentine, se bifurca, se unea din nou, albă şi perfect vizibilă, construită foarte inginereşte, urmând cu fidelitate unduirile terenului şi totuşi evitând orice întorsătură exagerată. Lângă casa de bilete o mamă tocmai cumpărase bilet pentru fetiţa ei, o urcase într-o maşinuţă… şi maşinuţa o pornise pe şină când mama ei, aplecată din mijloc, încă nu era sigură că maşinuţa avea să circule în siguranţă. Am urmărit şi eu acea maşinuţă şi m-am întrebat dacă necesită a fi manevrată sau se deplasează singură pe un traseu stabilit, urmând şina. Am văzut maşinuţa încetinind la o bifurcaţie şi înscriindu-se cu siguranţă şi cu o răsucire destul de rapidă într-o curbă, ceea ce m-a convins că maşinuţa nu trebuie condusă ci îşi vede singură de calea ei. M-am simţit dintr-odată nespus de bucuros şi mi-am spus că trebuie neapărat să-l aduc aici pe nepotul meu să se joace, chiar dacă parcul se află, poate, foarte departe de casă. Mi-am mai rotit încă o dată privirea peste întinderea parcului din vale. Nu era nimeni altcineva decât fetiţa din maşinuţă, mama grijulie şi casieriţa de la casa de bilete. M-am întrebat dacă nu cumva parcul devine prea populat duminica, dar mi-am zis că merită totuşi încercat.
Am pornit să cobor o cărare care trecea pe lângă piciorul unui pod foarte lung. Răsuna foarte clar muzica lui Maurice Jarre din Doctor Jivago, iar eu mi-am continuat coborârea cu sufletul tot mai plin de bucurie, de spaţiul larg şi de muzica aceea minunată. Alergam sărind într-un picior şi minunându-mă de propria-mi sprinteneală. Dacă o pot face, ce-mi pasă dacă mă vede, poate, cineva? Ce-mi pasă că am şaptezeci de ani?… Trebuie neapărat să-l aduc pe nepotul meu şi să-i dau prilejul să se bucure de una din acele maşinuţe mecanice care îşi cunosc atât de bine traseul, se deplasează în siguranţă şi ştiu să-şi aleagă calea la fiecare bifurcaţie.
Îmi mai răsuna încă în suflet muzica lui Maurice Jarre — când m-am trezit — muzica lui Maurice Jarre umplând spaţii largi peste întinderi vălurite de iarbă tunsă scurt, şi bucuria din vis îmi umplea sufletul. I-am spus:
— Am avut un vis frumos… Câtă bunătate sufocată ascundem în suflet!
— De ce sufocată? m-a întrebat ea.
— Pentru că o simţim numai în vis.
Şi nu mi-am putut reţine plânsul izvorât din acea bucurie şi din jalea că bucuriile simple nu vin decât în vis.