Într-un început de februarie ne-a părăsit un mare actor, poet, om de cultură. Dinu Ianculescu ne încânta cu vocea sa unică în fiecare sâmbătă seara ca moderator al emisiunii televizate Teleenciclopedia în perioada ceaușistă.
În anii ’80 s-a nimerit să mă găsesc într-un avion cu destinația Berlin, alături de maestrul Dinu. L-am salutat în românește, știind că îl cunosc de undeva, nu știam exact de unde. Vorbea domol, cu cuvintele într-o claritate de povestitor ademenitor, și nespus de politicos. I-am recunoscut vocea.
Am vorbit despre poezie, despre destinul românilor din Germania, și mai presus al scriitorilor de origine română. În acea vreme trăiam în Germania.
Ne-am revăzut la o reuniune de scriitori în landul Baden Wuerttemberg. În acea vreme l-am întâlnit și pe publicistul Daniel Rhein, un descendent al unei familii de producători de vinuri din România interbelică.
Dinu Ianculescu s-a bucurat de revedere și m-a îndemnat să nu abandonez scrisul. Să nu fug de adevărata calitate a poeziei – lirismul.
Poezia sa este clară și adâncă precum un iezer de munte.
A optat pentru rondel ca poem cu formă fixă.
Asemenea poetului Ștefan Baciu, emigrat în Honolulu, Dinu Ianculescu s-a născut în Brașov. După ‘89 a publicat volume versuri în limba română, in tară.
În anii 2000 ne-am reîntâlnit într-o minunată revistă de poezie, numită Galateea, o strădanie magistră a poetului Sorin Anca, stabilit și el în Germania. Tot acolo a publicat si marea poetă, exilată și ea, Gabriela Melinescu.
Transilvania și înaintașii săi intelectuali, cu profil nobiliar de eleganță și de onoare, i-au călăuzit viața până în ultimele clipe. Ne-o dovedesc versurile sale vorbind mereu despre dorul de ”acasa”.
Ne-a părăsit la vârsta venerabilă de 92 de ani.
Într-o perioadă de tulburări ar fi cazul ca măcar din când în când să ne cinstim adevăratele valori intelectuale ale căror aură este ignorată.
Luni e ziua
Luni e ziua de putere,
Marţi e ziua-n care dai,
Miercurea-i un chip de rai,
Joi e visul de avere,
Vinerea e-un ochi şi-un hai,
Că de sâmbăta cu miere,
Şi duminica îţi cere
Săptămânii să îi mai
Călăreşti aceiaşi cai
Galopând până ce piere…
Să nu ne prindă diavolul oftând
Să nu ne prindă diavolul oftând.
Să-i dăm lui Dumnezeu ce se cuvine
cât pe pământ din mila Lui ne ține
și cât e timp să-l mai slăvim cântând.
Cu El să-ncepem ziua care vine
și să sfârșim cu slava Lui în gând.
Să nu ne prindă diavolul oftând.
Să-i dăm lui Dumnezeu ce se cuvine.
Și-n noaptea vieții, cine știe când
la număratul dintre rău și bine
să căutăm în talgerele pline
lumina Lui și `naltul Lui veșmânt
Să nu ne prindă diavolul oftând.
(Din versurile lui Dinu Ianculescu)
Nu ştiam că ne-a părăsit, şi nici că scria versuri (frumoase, ca şi vocea lui).
Fie-i ţărâna uşoară, dar să nu ne prindă diavolul oftând!
Mersi, Florin Predescu.
L-am ascultat cu plăcere pa Teleenciclopedia, i-am citit unele versuri în presă, să fie bine primit în raiul artiștilor, amin.