Organizaţi în sindicate, după modelul dascălilor, liceenii din Franţa au trecut la acţiune, adică în stradă, pentru a se răzvrăti contra reformei – atât de necesară! – preconizate de guvern în cadrul unui buget de „criză”. Ideea se trage, de altfel, de la socialişti, când, speriat de un buget exorbitant, ministrul învăţământului de pe-atunci, Claude Allègre, lansase butada nostimă: „dégraisser le Mamut”. Într-adevăr, corpul didactic din Franţa dispune de privilegii cu totul aparte, pe care le-aş numi bine-meritate, dar nu întotdeauna bine adaptate situaţiilor şi conforme evoluţiei demografice. După toate observaţiile, reiese că numărul tinerilor accedând la şcolaritate este în scădere, iar unele catedre, cum ar fi cele de limbă germană, în penurie de elevi. Reorganizarea pare, aşadar, cât se poate de judicioasă când e vorba de chibzuinţă economică.
Numai că, e suficientă umbra celei mai insignifiante reforme, pentru a trezi spiritul de rezistenţă al redutabilelor sindicate din învăţământ. Şi, cum elevii urmează, docili, modelul dascălilor, iată-i, a cincia oară în timp de trei săptămâni, porniţi, în cortegii masive şi joviale, să-şi afirme opiniile anti-reformiste.
UNL-ul, Uniunea naţională a liceenilor şi FIDL, Federaţia independentă de liceeni, susţinute de aproximativ 15 organizaţii sindicale din învăţământ şi de parte a părinţilor, s-au unit, purcezând la lungi traversări de oraşe în ritmul unor lozinci ostile reorganizării sistemului şcolar şi afişând: „voinţa comună de apărare a serviciului public de educaţie, astăzi ameninţat…”.
Văzute altfel, reformele actuale nu vor afecta, la drept vorbind, situaţia elevilor, aşa cum încearcă ei s-o prezinte. De unde s-ar putea deduce că această solidaritate din sânul Educaţiei Naţionale nu pare suficient de convingătoare pentru toată lumea.
Pe de altă parte, tensiunea din cadrul şcolar e reală, institutorii şi profesorii deţinând, deseori, rolul victimelor. Declaraţiile unei tinere cadreu didactic, dintr-o şcoală de cartier sensibil, timorata de comportamentul inadmisibil al unor elevi, sunt îngrijorătoare: „Nu mai scriu de mult pe tablă cu spatele la clasă. Nici printre bănci nu mai circul, de teamă să nu mă trezesc cu vreo lovitură neaşteptată. Toate cursurile le predau cu uşa clasei deschisă. M-am trezit, nu demult, cu o gumă în plină figură. Copiii mă tratează în mod obscen gesticulând, de „căţea murdară…”. Astfel de cazuri sunt, mai mult sau mai puţin frecvente, datorită unor reguli educaţionale ineficiente şi contraproductive care-ar putea fi reduse la formula: ”este interzis să interzici”.
Cum s-a ajuns la această situaţie extremă unde se mai ezită între o toleranţă excesivă şi o represiune bine dozată? Faptul de a expune un profesor debutant şi insuficient format gestiunii de grup, într-un astfel de context, o găsesc – cântărindu-mi cuvintele – criminogenă.
„Adolescenţă – violenţă socială”: un tandem mai puţin cunoscut, dar veridic.
De gravitate şi natură diferită, aceste violenţe sunt, cert, instituţionale. Mai întâi, atunci când se declară în familie, şubrezesc legăturile din sânul membrilor, iar, asociate maltratării fizice, morale sau afective, face să dispară iubirea şi armonia, ciment al nucleului familial.
În al doilea rând, violenţa din cadrul şcolar, unde unii sunt excluşi, iar alţii precipitaţi într-o cadenţă extenuantă de programe enciclopedice.
Violenţă încă în instituţiile sportive şi culturale, preocupate mai mult de recrutarea elitelor decât de formarea spiritelor.
Violenţă în domeniul muncii unde se deschid, din ce în ce mai incorect, porţile tinerilor activi.
Adolescenţi inadaptaţi? Instituţie inadaptată? Este fronda singurul răspuns, unica soluţie? Înlocuită cu o reformă inteligent concpută, fronda, chiar sub forma ei ereditară, nu-şi mai găseşte ecou.
Adolescenţa şi post-adolescenţa nu generează situaţii conflictuale decât în condiţii sociale particulare. Când însă decalajul este prea însemnat între potenţialul său efectiv şi posibilităţile de realizare în societate, criza devine greu evitabilă.
Adolescenţă pubertină, adolescenţă biologică, adolescenţă culturală, adolescenţă socială: toate, grele de semnificaţii, nu oferă suficiente explicaţii ale evenimentului, ale cărui caracteristici sunt personale şi sociale în acelaşi timp, singularul şi pluralul confundaţi.
În concluzie, nu-i de tăgăduit faptul că şcoala, care cere unui număr tot mai mare de adolescenţi să se adapteze la un destin fără prestigiu pentru unii, la formaţii puţin performante pentru alţii, să se găsească în criză, responsabilă, într-o mare măsură, de retrageri, de pasivitate, de dezinvestire, de sentimente de devalorizare, de culpabilitate, de izolare, observate, în ultima vreme, la numeroşi elevi.
În ceea ce priveşte „depresia şcolarului”, evocată tot mai des în ultimul timp, şi cauzată de eşec ori de deteriorarea condiţiilor social-economice, nu poate fi disociată de anumite fronde, atitudine tradiţională de nemulţumire în societatea franceză, ca şi de recurgerea la toxicomanie sau la sinucidere.
Nimeni nu poate ignora astăzi că violenţa este expresia unei suferinţe, afirmaţiei unei frustrări, care se manifestă potrivit individului, fie împotriva celorlalţi, fie contra sie înseşi, la niveluri de gravitate diferenţiate.
O reformă în profunzime a sistemului de învăţământ francez, chiar întâmpinând dificultăţile aplicării, este mai mult decât indispensabilă societăţii şi, mai cu seamă, celor ce îi vor constitui viitorul.
Din fericire, fronda rămâne un fenomen circumstanţial cu urmări nu forţamente grave, iar răzvrătirea din primăvara lui 1968, are prea puţine şanse să se reproducă.