Hieronymus Bosch – Drumul CruciiCeata se ridicase putin de pe creasta muntelui, însã tot mai înghitea piscul si antena televiziunii, se întindea — limbi uriase de abur negru-albãstrui, urme ale unei explozii aeriene nestinsã încã de umezeala aerului: imaginea unei amenintãri surde, apãsãtoare, spectru de atîtea ori închipuit pînã cînd s-a transformat în realitate înfrigosãtoare, explozia aerianã ce va sã vinã, gîndi Visarion stînd în fata ferestrei cu rame crãpate, acoperite de vopsea albã, scorojitã — si nici mãcar o razã palidã, atît de firavã pe cît de firav poate fi ce? un suflet? pe naiba, sufletul e cu mult mai puternic, ba nu, trainic, desi s-ar putea ca durata sã nu fie totusi calitatea lui fundamentalã de vreme ce va trebui sã piarã o datã si încã o datã si încã o datã, ziua, ora, secunda în care se stinge repetabil nedefinitul ãsta e o datã si nici o razã nu vine de unde ar trebui sã fie un soare?! desigur, cel dãtãtor de viatã, oricum ceva nãscãtor de viatã, repet de parcã n-as fi convins cã asa e, dar nu pot fi convins din moment ce negura mã înconjoarã si unde voi ajunge gîndind astfel?…
Afarã începu sã plouã. Cu pupilele usor dilatate Visarion privi înlãntuirea stropilor în vine subtiri si transparente. Se asezã încet în fotoliu. Din pieptul lui se înãltã un „ahh!“ înãbusit, sovãielnic, nefiresc chiar, fiindcã aproape pe aceeasi tonalitate se auzi scîrtîitul usor al usii grele, capitonate, cînd fu deschisã si lãsã… sã aparã fata micã, ovalã, pãrînd cu mult mai micã de- cît era din cauza ochilor mari si rotunzi, a pletelor castanii, ciufulite, astfel cã tocul din lemn de culoarea chihlimbarului — anii, fumul, murdãria — decupa în lumina difuzã din încãpere portretul printesei care se uita în jur neîntelegînd: cum de pãrea vie lumina-aceea-asternutã-în-falduri-grele peste mogîldeata ce se ghemuise în plusul verde, ros si scobit pentru a însela îmbiind cu senzatia de molesealã?! cum reusise sã încremeneascã totul si sã amestece toate punctele de reper, stergînd poteca stiutã ce ducea spre bucuria: hai la mine Maria, spune-mi…? însã doar ecoul „ahh“-ului mai fîlfîia rãtãcind printre rafturile pline de cãrþi înghesuite unele peste altele într-un fel de bãtãlie fãrã morti si rãniti, si Maria pãsi pãrãsind pînza imaterialã a tabloului din cadrul usii. Simtind-o, Visarion întoarse încet capul. Urmãri atent lunecarea ei pe covorul ros, acoperit cu flori — arabescurile împreunate, torsionate, migãlite în proaspeþi, incredibil neofiliti de timp bujori abia atinsi de papucii albastri vîrstati cu galben ai mãruntei fetite care zîmbea stingheritã de privirea tristã a omului-matur, mare pentru ea prin staturã si timbrul vocii, acum surpinzãtor demitizat de lipsa surîsului blînd, înþelegãtor si drãgãstos, care întredeschise buzele: ce faci Maria? ai venit la tata? nu prea mã simt bine, dar hai, uite, acolo pe birou sînt creioane colorate, hîrtie cîtã doresti, nu vrei sã desenezi ceva? iar copila dãdu din cap, ezitînd puþin la început, apoi aprobînd atît de tare încît, cu bãrbia ascuþitã se lovi în pieptul ei firav, cu toate cã privirea sa continua sã caute încã poteca spre jocul de care nu reusea sã se mai sature — existenta de om mare — atît de dorit, uneori aproape cã-si ura starea de copil, lucru firesc dealtfel, cãci Visarion regãsea întotdeauna în jocul cu Maria paradisul pierdut al anilor dinaintea rãtãcirii, vesnica rãtãcire pe drumurile prãfuite sau înnoroiate, niciodatã curate si încîntãtoare, ale lumii de si din oameni-mari, astfel cã ochii lor se cãutau totusi: raze paralele încrucisate, asta fiind posibil în nemãrginirea spatiului sufletelor, si Visarion se întoarse din nou spre fereastrã; Maria luã creioanele, hîrtia si se asezã lîngã fotoliu.
O vreme tãcerea nu purtã decît un nume, hîrsîitul-grafitului-pe-hîrtie. Linie. Încã o linie. Altã linie. Curbe. Drepte. Frînte. Înnodate. Care puteau fi cuvintele nerostite?! Omul si omuletul îsi întoarserã capul. Lent. Dar odatã. Zîmbetele lor se retraserã undeva înspre colþurile buzelor, între cutele mici ale pielii. Uscatã la unul. Fragedã la ea. Apoi ochii lor privirã în altã parte, oftînd parcã. Afarã continua sã plouã. Ca si cum as fi chemat-o, îsi auzi Visarion gîndul, mai bine spus, descifrã un fragment din noianul de cuvinte nerostite — pîlpîiri ale unor luminãri aprinse de tristetea celebratã înlãuntrul meu, dar si în afara mea, continuã el dezlegarea gîndurilor încîlcite, si o vãzu pe Maria privind în gol acolo unde se uitase si el mai înainte, deci nu se priveau, se întîlnirã totusi din nou, tatãl meu plînge? se întrebã Maria si, dintr-odatã, dincolo de fereastrã zãri zidurile, ochii îi lucirã de încîntare: rosul cãrãmizilor, ce rosii sînt, curate ca si carnea de vitã tãiatã de mama ieri, pe masa udã — ude sînt cãrãmizile casei, ce mare e, dacã s-ar prãbusi ar strivi cãsuta noastrã, însã ploaia n-o poate înmuia într-atît, iar mîine o sã-l rog pe nenea Virgil sã-mi dea voie sã-i vopsesc si eu gardul cu galben, sã las galbenul sã curgã pe scîndurile cenusii, subtiri, parcã prea mici — barele grilajului de peste drum, cît de mult seamãnã cu niste gratii puse în fata mea si a copilei, zid de puscãrie înãltat toamna, în ceatã si ploaie, pe creste negurã… Maria, ce desenezi? casa lui nenea Virgil, dar nu-mi iese, tatã, e prea udã, mai ales gardul ãla de pe terasã, grilajul de la intrare sã nu-l desenezi, te rog eu, de ce?! asa, e mai frumos zidul fãrã intrare, bine tatã, dar nu vrei sã fac altceva? altã datã îmi spuneai, însã acum nu gãsesc nimic deosebit, Maria, oboseala, se scuzã Visarion, casa asta udã… murmurã distratã fetita si mototoli foaia. Visarion se ridicã din fotoliu. Privi în jur. Patru pereti. Tablouri. Cãrti. Luminã moale. Si cenusie. Deseneazã si tu ceva… orice, sopti el, eu mã duc sã fac un ceai. Vrei sã mãnînci o clãtitã? Maria clãtinã din cap. Visarion o atinti cu privirea, dar fetita se concentrã asupra foii albe de hîrtie pe care si-o trãsese în fatã, si nu-l bãgã în seamã. Visarion iesi din camerã. Scîrtîitul usii acoperi hîrsîitul creionului.
Cînd se înapoie, Visarion se trezi mirat cã încearcã sã zîmbeascã. Nu reusi însã sã-si desclesteze fãlcile. Parcã ar fi muscat din clar-obscurul încãtusat între peretii afumati, ca dintr-un clei ce se întãreste brusc în contact cu saliva. Cu pasi repezi se îndreptã spre fereastrã. Vru sã tragã cu violentã perdeaua. Se opri uimit. De pornirea mînioasã. Fãrã rost. De neexplicat.
Si ploaia continua sã cadã. Monoton si absent. Pe creste ceata era aproape pîclã. Ceaiul l-am lãsat sã se rãceascã, spuse rãgusit si vru sã se apropie de ce obisnuia sã numeascã, nu fãrã emfazã, constient totusi de asta —, „minunatul meu copil si refugiu“ pe care dori sã-l atingã acum, dar Maria i-o luã înainte si-l mîngîie ea pe el, îl sãrutã cu sufletul ei fãrã sã facã altceva decît sã stea acolo, jos, lîngã fotoliu, cu poalele rochiþei rãsfirate — petale albe, strãlucitoare chiar, desfãcute încet si cu grijã ca nu cumva sã nu parã lipite perfect între ele, dintre ele ridicîndu-se trupul ei, lujer nemiscat spre rãdãcina aerianã — capul rotund cu podoaba sa castanie lucind din cînd în cînd, puvilele de pãr zburlite, încãlecate, întinse sã mîngîie foaia de hîrtie imobilizatã de degetele mici, atît de gingase cã abia rãsãreau dintre petalele bujorilor de pe covor, crispate însã, cãci Maria era deosebit de concentratã si Visarion vãzu asta, de fapt îsi dãduse seama încã de cînd intentionase sã smuceascã perdeaua, Maria nu-l auzise vorbind de ceai, asa cã se lãsã sãrutat de sufletul ei si înaintã cu pasi de pisicã, iar cînd ajunse lîngã fetitã îsi tinu rãsuflarea, gest pe care nu si l-ar fi putut explica dacã nu s-ar fi întrebat intrigat, ce-o fi desenînd?! simultan cu porunca asprã ce si-o rostea în gînd copila: pot, trebuie sã pot! însotitã de îndepãrtarea colii cu un gest grãbit, disperat, si abia atunci observã Visarion toate foile din jurul Mariei. Lumina slabã îl împiedicã sã distingã clar desenele; se aplecã sprijinindu-se cu palmele de genunchii îndoiti: cum de reuseste sã deseneze la lumina asta?!… nici mãcar nu le-a colorat… a-ha! un portret, de la o foaie la alta tot mai clar…
Se asezã lîngã Maria.
Afarã, zgomotul ploii. În curînd ziua se va termina, se va sfîrsi în negurã, gîndi Visarion, în cenusiul întunecat strãpuns de stropi mãrunti; apoi lumina unei noi zile: grãdinita, serviciul, cumpãrãturile, grãdinita, trezirea din somnul de dupã-masã, jocul, lectura sau televizorul, si somnul; cu sau fãrã vise? Cufundat în amorþeala zgomotelor, înecat într-o neasteptatã moarte a linistii sale interioare, simþea intens asta si nu-si putea explica motivul, Visarion se încordã si urmãri încotro se îndrepta privirea Mariei care avea ochii mãriti, mult prea mãriti ca sã fie asa doar din cauza mãtãsurilor întunericului ce începuse sã se strecoare în încãpere, si descoperi pe peretele opus bibliotecii, între cele trei tablouri, cel arãtînd un corb rãtãcit printre scoici si ape-cer, cer-ape-si-tãrînã, cel cu bãtrînul vrãjitor în descompunere, el si sfera ca de cristal colorat, planetã roasã de carii si tinutã cu greu în palma sa uscatã, apoi cel mai mijloc, atingînd cu coltul ramei diagonala invizibilã dintre celelalte douã si înfãtisînd sfesnice aprinse la o cinã, nu, nu de tainã, undeva între cele trei tablouri cu rame înguste si albe, între ele si deasupra lor, în sectiunea de aur i se pãru, da, s-ar putea sã fie chiar acolo, altfel nu mi-ar fi sãrit în ochi, conturul…, o umbrã… albã?! nu e alungitã…, se aplecã din nou asupra foii, iar fetita scoase un scîncet, de satisfactie?! se întrebã intrigat si nervos Visarion, apoi luã în mînã una dintre colile date la o parte de Maria si cu un calm fortat: ce-i asta, Maria?! cu glas aproape strangulat, Maria… si-si înãltã privirea spre forma de pe perete în care se recunoscuse atîrnînd într-un cui, gol si mort si inutil: Maria, du-te la culcare. Te rog, du-te, si se ridicã încet de lîngã fetita care tinînd strîns între degete creionul, adormise brusc pe covor; se apropie cu teamã de peretele pecare atîrna, apucã din mers scaunul de lîngã birou, îl asezã lîngã zid si punînd cu grijã piciorul pe tapiseria visinie, odatã cu scîrtîitul arcurilor se împinse în sus, spre el cel golmortinutil.
Prinse cuiul cu degetele si încercã sã-l smulgã.
La început, metodic. Calm. Apoi, cu furie. Pe urmã, cu disperare. Nu reusi decît sã-si sfîsie arãtãtorul mîinii drepte. Mai tîrziu, cam peste un sfert de orã, constatã cã pentru a scoate cuiul nici clestele, nici ciocanul sau dalta nu erau uneltele potrivite. Dupã ce se odihni putin, o luã pe Maria în brate si o duse în dormitor unde o culcã în pãtutul ei cu tãblii albe pe care erau pictate flori si pitici. Maria dormea linistitã. O înveli cu grijã. Apoi o sãrutã pe frunte. Dupã aceea se întoarse în camerã, se asezã jos, în locul fetitei, si începu sã priveascã atent, studiindu-se.
Afarã continua sã plouã. Monoton.
Noiembrie, gîndi.
***
(Leonard Oprea – Radiografia clipei / The X-ray of an instant / short stories and novellas forbidden by the Romanian Communist dictatorship in 1987; Dacia Publishing House – 1990, Romania; the second edition with critical references at Curtea Veche Publishing – 2003, Romania; electronic book by “LiterNet” www.liternet.ro/, 2005, Romania)