Arată-mi locul unde să te găsesc
Sub un cer incert, ascult cum cântă tăcerea
– “ încă o zi a mai trecut fără tine ”
cu voce slabă mă chemi.
Desprins uşor din adâncuri, în noi e cuvântul,
în zborul lui spre inimile noastre.
Printre oglinzile mişcătoare – un labirint
spre capătul speranţei – stau mărturii
inscripţii pe pietre, papirusuri şi ceruri.
Arată-mi locul unde să te găsesc!
Stau cu privirea înspre tine,
în soare te caut,
clepsidra îmi cântă cadenţa nisipului,
între două respiraţii
ascult cum creşte secunda,
privesc cum îşi închide pleoapa,
cu fiecare val număr clipele
ce se-ntorc la ţărm.
Un gest de uimire las în fiecare scoică –
un fir prelungit în undele noastre –
O stea s-a născut în fiecare copil,
o taină a adormit în fiecare ceas.
Arată-mi locul unde să te găsesc!
În larg a pornit corabia noastră,
pătrunde în abisuri,
precum pescăruşul, străpunge timpul,
seamănă vise, deschide cărări de lumină,
culege azurul cu vântul prielnic
ce suflă prin clopoţei şi-ntinsele pânze albe,
cu echipajul spre nemurire,
pluteşte liniştită peste valuri.
Arată-mi locul unde să te găsesc!
Tu care ţii în mâini oglinda
– un întreg univers – eşti vântul şi marea,
corabia, căpitanul şi echipajul.
Ecoul numelui tău
trece legănat de marginea timpului
– preludiu şi aşteptarea
ce urcă şi coboară pe scara cerului –
Arată-mi locul unde să te găsesc…
Atât de aproape şi totuşi departe
Privesc uluită spre tine.
În fiecare noapte
creştem, ne înălţăm,
tot mai mult,
tot mai aproape,
tot mai departe…
Până la Cer,
dincolo de albastrul cerului,
dincolo de albastrul cerului
străbatem visul.
Din taina urzită în noapte
mă întorc în visul meu risipit.
Intru în inima ta
cu rodiile coapte de lumina soarelui –
simfonii de culori, miresme şi gânduri!
Doar luna, rotunda lună,
se iveşte printre norii răsfiraţi de vânt.
Doar luna, rotunda lună,
ne luminează visul plutitor
pe râul ce ne tulbură elegia peste măsură.
Doar luna, rotunda lună,
ne-ngână şoaptele
prin ramurile bătrânului rodiu înflorit.
Totul e soartă, totu-i suspin, clipă.
Totul e un început nesfârşit.
Totul e căutarea îndelungatului ecou,
tot mai aproape
de tine, de mine, de noi.
Tot ce-a trecut se continuă-n vis.
Atât de aproape şi totuşi departe!
Mă cauţi, te caut
prin adânca privire
oglindită în apa din noi…
La capătul timpului
suntem noi –
departe de zile,
departe de luni,
departe de ani,
pe drumul înspre Lumina Veşnică.
16 iunie 2011
Barierele
Învelit de albastrul cerului,
visul nu are bariere.
Dincolo de albastrul cerului,
visul nu are bariere.
Şi-atunci barierele cine le-a trasat?
Frontiera
a împiedicat dorinţa călătorului.
Obstacolele
au împiedicat dorinţa de a se înălţa.
16 iunie 2011
Ce faci astăzi?
Mă uit pe geam
şi nu te văd,
îmi beau cafeaua …
nu eşti în zare,
pendula ticăie
a sfârşit de an,
viaţa are
o formă de sferă gotică.
Ce face Irina?
E fericită?
Ce fac astăzi, mă întrebi,
strivind forma barocului târziu,
violoncelul de Prado, sublimele sticle Murano,
când labirintul plin de rouă foşneşte nostalgic.
Ca la o intrare, în oraşul plin de oglinzi,
cobori şi aduni norii.
Pe fereastra gândului departe te uiţi,
tot mai departe
treci de mine cu privirea…
Zâmbesc, ştiu, inevitabil,
te captivează atâtea forme suprarealiste,
Spirala ce-ţi cutremură vitraliile visului
– o Galatee în mii de contururi –.
Pendula ne ticăie din prima secundă.
– Sparge-o de nu-i suporţi sunetul!
Acum îţi citesc enigma dorinţei
– “Spania” şi
“Dream of Venus”–.
Ce-i fericirea? mă întrebi.
Căutarea, mereu căutarea
spre ultimul tablou – “Coada de rândunică”…
Să zicem că sunt în trecere la Buenos Aires… Da, totul e posibil!
Să zicem că am cîteva clipe libere, intru, pentru o cafea dulce-amăruie, la Caffe Intim, în timpul unui tango. Mă priveşti, cu mintea mă pictezi. E soare şi culorile pastel străpung interiorul.
Ai vrea să dansăm un tango teribil de pasionant, chiar dacă nu ştii să dansezi.
Acum simţi şi vrei să dansăm,
simţi nevoia unei tandreţi infinite… lumina se crispează-n jurul umbrelor noastre şi tremură…
Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez. Ameţitor, muzica îşi continuă ritmul, piruetele te duc narcotic în timp, într-un timp colorat, plin de miresme, de amintiri – străfulgerări de flash-uri prin peliculele derulate.
Să zicem că neatent m-ai călcat pe picior, inexplicabil percepi pierderea unui timp unic…
< între două respiraţii îţi apleci capul pe umărul meu >… fugar mă priveşti în ochii mei asiatici, adânci, în care te scufunzi şi uite, mă ridic pe vîrfuri şi-ncet îţi şoptesc:
Singur aşteptând toamna,
ca şi cum ai aştepta un vis de ceaţă,
o altă viaţă sau ce doreai.
Neîntrupându-se,
frunzele zboară spre alte gări…
Ca un tren alburiu
în care urci fără să ştii,
aştepţi ochii ei
plutind de dincolo de timp…
Şi, iată, vezi copacii
ce te-au îmbrăţişat odată cu ea,
singuri şi galbeni, nocturni şi nebuni
cum era zâmbetul ei!
Vei înţelege mai târziu, poate, mult prea târziu!
În ceaţa fumului am dispărut,
muzica îşi continuă un alt ritm…
Regreţi atâtea, totul, dar mai ales viaţa
ce ţi-a devenit o povară albă, neagră, enormă.
Poezia, ca şi alte arte, nu poate fi cu adevărat comentată. Numai lăsându-te învăluit de mreaja ei poţi înţelege, măcar în parte, mesajul transmis.
Vă propun câteva scurte extrase, o invitaţie de a vă scufunda în arta delicată a poetei Irina Lucia Mihalca:
Printre oglinzile mişcătoare – un labirint
spre capătul speranţei – stau mărturii
inscripţii pe pietre, papirusuri şi ceruri.
Arată-mi locul unde să te găsesc!
Ce face Irina?
E fericită?
Ce-i fericirea? mă întrebi.
Căutarea, mereu căutarea
Mă inviţi la dans, ca o vioara de Cremona sub mâinile tale vibrez.
În ceaţa fumului am dispărut,
muzica îşi continuă un alt ritm…
O poetă bună, cu perspective frumoase
Multumesc, domnule Victor Manta si Boris M. Marian.
Cu respect,
Irina Lucia Mihalca