Olimpismul, prin definiţie simbol al păcii între naţiuni, începe, din păcate, prin violenţă bătăioasă, pentru un petic de munte, Tibetul. O violenţă generatoare de violenţă, chiar şi pentru apostolii non-violenţei, pelerinii coborâţi de pe „acoperişul planetei”, cu preţioasa intenţie de a orienta lumea occidentală, aceea a muşchilor şi a complexului de putere, spre o gândire blândă, spre nobila filozofie aşa-numitei „lasă priză”, ceea ce nu înseamnă, câtuşi de puţin, indiferenţă, cum s-ar putea crede.
Ei bine, aceşti oameni de aluat pacific, Tibetanii, s-au lăsat cuprinşi de emoţiile rezistenţei violente, oferind pretext armatei comuniste chineze să recurgă la forţa armată, mult prea puţin justificată.
Din retorica chineză privind Tibetul, ar reieşi că acesta face parte integrantă din teritoriul naţional din timpuri strămoşeşti, revendicat mai întâi de dinastia Qing (1644 – 1911), de Partidul comunist, ca şi de rivalul său Komintang-ul.
Cu toate astea, câtorva raţiuni naţionaliste i se pot acorda credit :
– Potrivit discursului oficial, China ar fi constituită din cinci populaţii: Tibetanii, Manşuii, Hanii, Uigurii şi Mongolii.
– Tibetul este leagănul numeroaselor fluvii şi resurse miniere, cursuri de apă ce alimentează în mare parte China şi Asia de Sud.
– Strategic, Tibetul joacă un rol în termeni de securitate naţională. Mai repede vezi din vârful muntelui, decât dintr-o vale încadrată de relief muntos…
Intervenţia puterii chineze în Tibetul autonom, s-a decis, la Pekin, într-un moment cum nu se poate mai nepotrivit, atunci când acestei incontestabile puteri mondiale i s-a oferit – graţie Jocurilor Olimpice 2008 – prilejul să expună lumii întregi tradiţionala ei înţelepciune. Nicidecum prin arme, de vreme ce-i în stare de atâtea alte subtilităţi în celelalte domenii.
Acum, când occidentalii au deschis „cutia Pandorei” la Kosovo, chinezii au gândit, probabil, că germenii independenţei trebuie eradicaţi din timp cu mijloace „radicale”, înainte ca pretenţiile populaţiei tibetane să intre în gura lumii. Dar, cum lumea-i mică, iar comunicaţiile nu aprehendează frontierele, veştile s-au răspândit gata să stingă „feştila” olimpică.
Periplul european al făcliei olimpice, se încheie la Paris într-o baie de proteste, nu mai abitir ca la Londra, dar suficient de penibil pentru a travesti porumbelului alb, într-un vultur furios.
După ce coborâtă din turnul Eiffel şi purtată de atletul Stéphane Diagana, campion mondial, flacăra olimpică a încercat să-şi croiască drum, escortată de un număr impresionant de forţe de ordine, echivalent acompanierii unui şef de Stat de primă importanţă.
Protestele au luat o amploare surprinzătoare în ciuda dispozitivului poliţienesc de 3000 de oameni, anticipând chiar desfăşurarea evenimentului pentru care erau prevăzute 80 de relee umane. După 15 metri de cursă s-au produs deja primele incidente, create de un consilier municipal al verzilor parizieni. Reacţiile anti-chineze şi pro-tibetane au fost copleşitoare, atât pe planul diversităţii cât şi pe cel al prezenţei umane. Grupuri imense din Belgia, Anglia, Germania sau Elveţia s-au aliat întru apărarea micului Stat de pe piscul Himalaiei, care nu aspiră decât la conservarea unei tradiţii spirituale proprii şi a libertăţii de a o practica.
Astă seară, luni, 7 aprilie, făclia olimpică va lua drumul Statelor Unite cu destinaţia San Francisco, unde, cu siguranţă, o altă aventură o pândeşte.
Simpatia pentru Tibet pare a nu fi limitată în spaţiu, iar eu, admirator necondiţionat al acestei cugetări, nu mă pot împiedica să nu strâng pumnii, atât pentru Tibet, cât şi pentru spiritul olimpic dătător de speranţe în mai bine al făpturii umane.