Tata era considerat unul dintre cei mai buni economişti din Timişoara. A fost un om foarte dinamic şi un anticomunist convins. Asculta seară de seară Europa Liberă şi înjura: „Comunismul are succes doar la popoare tâmpite. Şi sârbii, ungurii, cehii, polonezii şi nemţii au parte de comunism, dar nu e ca la noi… Mie mi-a plăcut să muncesc, dar nu m-au lăsat ăştia. Dacă m-ar fi lăsat, aş fi construit o stradă şi i-aş fi pus numele Cionoiu.”
Din 1975 lucra la Electromotor, o întreprindere cu peste 3000 de angajaţi. Pe la mijlocul anilor ‘80 i s-a oferit funcţia de contabil-şef, dar a refuzat-o pentru a evita compromisul politic. Argumentaţia mi s-a părut extrem de convingătoare: „Există o treaptă în ierarhia socială până la care poţi să-ţi faci meseria fără a-ţi fi refuzată demnitatea; mai sus însă poţi să urci doar dacă mănânci căcat.”
Imediat după „Revoluţie”, directorul şi contabilul-şef au fost destituiţi de conducerea F.S.N. -ului din întreprindere şi tatălui meu i s-a oferit din nou funcţia de contabil-şef. Deşi era bolnav, a acceptat. Spera că va putea face ceva, dar curând şi-a dat seama că totul e zadarnic:
— Aşa balamuc ca la adunările F.S.N. şi la negocierile cu sindicatul nu am văzut decât în februarie 1945, în Piaţa Palatului. Vor salarii mari, nimeni nu vrea să muncească, nu muncesc nici cât munceau pe timpul lui Ceauşescu, toţi îşi fac treaba de mântuială, îi bag în pizda mă-sii, mă pensionez!
S-a pensionat la mijlocul lui iulie ‘90. Cu o săptămână înainte, venind de la o nuntă, la ora două noaptea, l-am găsit lucrând la birou. Era pământiu.
— Ce faci, de ce nu te culci?
— Ce, vrei să-mi ia ăştia casa? Trebuie să las ordine în balamucul ăsta. Eu răspund pentru prostiile tuturor!
Când m-am întors de la Berzasca, l-am găsit internat în spital. Urina sânge. Peste câteva zile doctorii au recunoscut că nu-l mai pot ajuta şi i-au dat voie să plece acasă. Nu voia să moară la spital; i-a spus mamei că îi e oroare de gândul că va ajunge pe masa de disecţie şi într-unul din frigiderele de la morgă.
A acceptat senin inevitabilitatea morţii care se apropia cu paşi repezi. Nu mai putea să mănânce şi a refuzat perfuziile si transfuziile de sânge. Îi spunea mamei:
— Ce rost are să mă chinui şi să te chinui şi pe tine?…
L-am întrebat cum se simte.
— Am fost un om al dracului toată viaţa. În măsura în care a depins de mine, am realizat tot ce mi-am propus, dar de vreo două luni simt că nu mai merge… Aş fi vrut să mai fi trăit vreo doi-trei ani, să fi atins vârsta la care a murit tata, dar dacă s-a terminat s-a terminat…
A fost conştient până în ultima clipă. A cerut să fie lăsat în pace, să nu fie deranjat de nici un vizitator. A insistat să nu chemăm rudele decât după ce a murit. Ne-a pus să facem pregătirile pentru pomană şi înmormântare:
… — Nu am nevoie de nici o împărtăşanie. Dar la pomană vreau să vină trei popi. Vreau ca lumea să mănânce şi să bea bine.
O dată l-am găsit aţipit. Dormea adânc. M-am aşezat lângă el. Când s-a trezit m-a privit câteva clipe derutat, apoi mi-a spus:
— Am visat că sunt într-o clinică străină în care îţi schimbă sonda în fiecare zi… Ce e viaţa omului? Umblăm prin pădure şi strivim fără să ne dăm seama mii de gângănii sub bocanci… Caută să te înţelegi cu muierea şi cu copilul… restul nu contează.
— Ascultă, până acum câţiva ani mi-ai tot sugerat să îţi cer să mi-o prezinţi pe sora mea vitregă. Nu ţi-am cerut, pentru că am considerat că responsabilitatea de a mi-o prezenta îţi revine ţie, pentru că tu ai făcut-o. Dacă mi-ai fi spus „Hai să ţi-o prezint pe soră-ta”, nu aş fi refuzat. Acum e altă situaţie. Vrei să o caut şi să o aduc aici?
— Nu. Acum du-te şi vezi-ţi de treabă.
— Pe Sebi nu vrei să-l vezi?
— Ce rost are să sperii copilul?…
7 august ‘90. După-masa mi-a cerut să îl bărbieresc. Era epuizat. Abia mai putea sta pe scaun. Mama şi Micky îl ţineau ca să nu cadă.
Seara târziu a chemat-o pe mama să stea cu el.
— Tu ieşi afară — mi-a spus.
— Dar vreau să stau cu tine…
— O, Doamne!! — a strigat şi s-a lovit cu pumnii în cap. Îi curgeau lacrimile.
Am ieşit fără a bănui că insistase să părăsesc camera pentru a mă scuti de priveliştea clipei finale. Era o noapte frumoasă, liniştită. de vară. Priveam împreună cu Micky cerul înstelat…
La scurt timp după mine a ieşit si mama.
— S-a dus… N-ai crezut că e aşa de bolnav?
— Nu…
