ACUM.TV

 
Este o zi de noiembrie, la intrarea în week-end, puţin după ora prînzului. Soare, călduţ, cer senin, lumea cu faţa luminoasă – şi pentru că urmează zile libere, şi pentru că e frumos afară –, nici n-ai zice că peste o lună şi ceva vine Crăciunul.

Stau într-o staţie şi aştept autobuzul. Nu mă grăbesc, aştept în aceeaşi stare de tihnă ca toată lumea din staţie. Am timp să privesc oamenii, copacii arămii, muncitorii care anvelopează blocul de vizavi. Unii îşi cumpără ceva de mîncare, în drum spre casă: preparate din acelea congelate, revigorate cît ai clipi în cuptoare cu microunde (calde – au un gust atrăgător, dacă nu chibzuieşti mai mult la modul lor de preparare), alţii – covrigi, merdenele. Cei mai mulţi îşi ţin ochii aţintiţi în smartphone-uri, ascultă muzică în căşti; eu aştept, privind la trecători. Văd cum se apropie, traversînd spre noi, cei din staţie, două femei tinere şi un bărbat, cam de-aceeaşi vîrstă cu ele. Fetele au cam 24-25 de ani. Pe una din tinere, bărbatul o ţine de mînă, semn că sînt prieteni, poate iubiţi. Cealaltă tînără pare sora primei. Cei trei sînt îmbrăcaţi cam la fel, adică au veşminte din acelea purtate de persoanele care bat frecvent drumurile mănăstirilor.

Fetele sînt subţiri, de înălţime medie – spre înalte, îmbrăcate în negru, ca nişte măicuţe: rochii pînă aproape de glezne, colanţi şi pantofi tot negri, cazoni, scurte groscioare de fîş, închise şi ele la culoare şi basmale negre, petrecute pe sub bărbie. Una din ele ţine la piept o traistă cu (zăresc în timp ce-mi trece prin faţă ) nişte cărţi sau reviste. Bărbatul are un fes negru, pantofi comozi, buni şi pentru mers pe drumuri de munte, pe cărări, care ţin bine glezna, apoi canadiană de fîş, închisă la culoare şi pantaloni mai groşi, şi un rucsac în spate. Par nişte figuri total atipice şi pentru vremea însorită de afară, şi pentru gălăgia străzii, însufleţită de soare. Vorbesc încet, au feţe luminoase, liniştite, dar aş spune smerite. Mă gîndesc că sînt porniţi pe drumuri spre mănăstiri, poate în căutarea mîntuirii. Nu deranjează pe nimeni. Se opresc în staţia de autobuze.

Acum, făcînd o aceeaşi notă discordantă, dar din alt punct de vedere, intră în cadrul vizorului meu un alt grup format, ciudat, tot din trei persoane. Sînt tineri şi aceştia, dar mult mai tineri decît primii, par elevi de liceu – nu au mai mult de 15-16 ani. Probabil au ieşit de la şcoală şi vin şi ei spre staţie. Sînt veseli, gălăgioşi, poate bucuroşi că au scăpat de ore. Nu are importanţă nici cum sînt îmbrăcaţi, nici că fumează, nici cum vorbesc. Pretutindeni, cu rare excepţii, fie că sînt în mijloace de transport în comun, fie pe stradă – copiii de liceu şochează prin limbaj. Şi cei trei băieţi din această zi însorită de noiembrie vorbesc colorat, deşi subiectele lor de discuţie sînt banale, dar probabil aşa se simt ei bine să-şi vorbească.

Totul decurge „normal”, pînă ce îi observă pe primii trei, îmbrăcaţi în negru, moment cînd brusc îşi schimbă atitudinea. Îşi dau seama imediat că sînt uşor de agresat. Nu fizic, desigur, dar mizează pe ceva. Cel mai vocal şi mai agresiv se dovedeşte a fi chiar cel mai scund dintre cei trei, mai sfrijit. Părea a avea el însuşi probleme, ai fi zis de orientare, căci purta ochelari cu dioptrii groase, lucru care nu-l făcea deloc mai atent la lumea din jur – în sens pozitiv, desigur sau mai temător, mai complexat. Din contră. El a fost cel care i-a remarcat primul pe oamenii cu haine cernite şi a prins să vorbească în gura mare, extrem de vulgar. Îmi permit să spun, chiar…porcos. Obscenităţi. Aproape că dansa, mutîndu-se de pe-un picior pe altul pe lîngă cei trei călători cerniţi, care se apropiaseră de banca din staţie, în timp ce una din fete chiar se aşezase – poate nu se simţea bine, poate o dureau picioarele.

Ochelaristul sfrijit a trecut – în hazul delirant al celor doi colegi ai lui, văzînd că nu au succes invectivele aruncate (grupul în negru, aproape statuar, nici nu mişca), doar însoţitorul celor două fete tinere îl priveşte lung, mut, dar fix ( nu ştiu de ce, adică ştiu, l-am simţit pe bărbat încordat ca un arc, aşa cum începeam să devin şi eu, simplă privitoare, aflată la 4-5 metri de întreaga scenă ), deci sfrijitul de 15 ani a trecut şi la gesturi obscene. Atunci mi-am dezlipit privirea de la el şi am privit la oamenii din jur: un domn ca de 45 de ani, înalt, masiv, muşcă dintr-un covrig, altul priveşte în gol, o doamnă de pe aceeaşi bancă, nici nu respiră – e vădit oripilată de cele ce aude, dar tace mîlc. Niciunul nu intervine.

Îmi amintesc cum, acum mai mulţi ani, fiind în tramvai, văd un băiat şi o fată, aşezaţi fiecare pe cîte un scaun, probabil iubiţi, se sorb din priviri şi-şi şoptesc cuvinte frumoase, timp în care, aflat pe scaunul din spatele lui, un tip tocmai ce-i vîra îndrăgostitului mîna în buzunar. Îl fac atent pe tînărul amorez că e buzunărit, nu prea are reacţie…, iar la coborîre, drept „mulţumire” hoţul se apropie de mine şi….mă scuipă. Aşa încît, amintindu-mi scena de-odinioară, azi, într-o vineri superbă de noiembrie, martoră la agresarea unor oameni care pur şi simplu aşteptau în linişte un autobuz, îmi văd de treabă. Din laşitate sau teamă, tac. Soseşte autobuzul şi urc. Tocmai ce am timp ca, trecînd prin faţa micului monstru, să-l aud gratulîndu-mă şi pe mine cu ceva „de dulce”.

Da, într-o zi însorită de toamnă, am gîndit că cei trei călători agresaţi erau numai în mîinile lui Dumnezeu.

Ruxandra Constantinescu

Acest articol a fost publicat luni, 14 noiembrie 2016 la rubrica Poeme, Eseuri, Proza.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.