Într-o lume presupusă “colţ de răi” copacii bătrâni şi ultimii octogenari dispar frânţi de securea unui sistem inuman, căci altfel nu-l putem numi destin.
O femeie undeva în Dobrogea s-a stins după o îndelungată suferinţă. A lucrat peste patru decenii într-o uzina din Medgidia. S-a trezit zi de zi la ora 4.00 dimineaţă şi a făcut naveta cu acelaşi tren. Nu s-a plâns niciodată şi a sperat mereu că într-o bună zi avea să existe mai multă bucurie.
A apucat ziua pensionării şi mult aşteptată schimbare din ’89.
La bătrâneţe viaţă şi-a pierdut florile bucuriei mult aşteptate.
Născută înainte de război, a prins era de instaurare proletară cu sacrificiile inerente. Perioada postbelică îi continuă şirul calvarului cu lipsuri, cu cozile la ulei, la lapte, la pâine, cu întreruperile de curent.
În puţinul timp rămas după naveta istovitoare, mâinile de mama, mai târziu de bunică, spălau rufele, ştergeau geamurile şi plămădeau cozonacii cu aromă de scorţişoară.
Daliile se ridicau către cer şi ţineau loc de lumina.
Ştergarele curate acopereau masa din brad învechit, ochii ei se bucurau de soneria telefonului, tresărea la orice scârţâit de poartă ca într-un poem cu mame singure.
O paralizie fatidică i-a înlemnit degetele, şi încet, încet corpul într-o cuirasă opacă fără vindecare.
I-am lăsat în urmă pe cei dragi. Am plecat în grabă şi ştiam că ne fac cu mâna la poartă.
Noi nu ne-am mai întors privirea.
Ştiam că i-am lăsat plângând.
Pentru mulţi dintre cei îmbuibaţi, tăietori de păduri şi de pensii, rândurile mele li se par un surogat, un lament populist.
Puţinii kilometri de autostrada, de diguri, de parcuri şi de poduri peste care trecem astăzi şi nu putem să le reparăm sunt rezultatul generaţiilor de octogenari, astăzi tot mai puţini… Eram copil când părinţii noştri săpau ori trebăluiau în detaşamente de muncă voluntară.
Eforturile inumane, muncile în trei schimburi, hrana pe cartelă, şi mai mult de atât renunţau la unt, la bucăţica de şniţel pentru a oferi copilului o masă mai bună, i-au îmbolnăvit, i-au vlăguit.
Astăzi stradă neasfaltată şi-a pierdut aroma de scorţişoară. Se îngroapă în buruieni arse şi în gunoaie.
Mai sus în munţi copacii au dispărut şi ei, lăsând văi pârjolite, sterpe.
Ce rămâne după plecarea noastră în lume ?
Şi când ne întoarcem privirile, de dată aceasta nimeni nu ne mai aşteaptă în faţă casei. O ţară fără umbră.
Frumos !
Generaţie de sacrificiu pentru o cauză nedreaptă, care a plătit un preţ greu pentru o iluzie deşartă – a altora.
Şi au plătit şi copiii ei, tot cu lipsuri, suferinţe, greutăţi, şi, într-un târziu, dor de acasă.
Iar când urmaşii se întorc să mai vadă odată ce-au lăsat în urmă, dau de o ţară din care au dispărut şi părinţii lor, şi umbrele dese ale pădurilor pe care le cutreierau.
Mulţumesc, Florin Predescu.