ACUM.TV

Premiul Nobel pentru literatură este, dintotdeauna, o ciudățenie, un act arbitrar și arareori o distincție meritată. Și nici n-are cum să fie altfel. În fond, nimeni nu poate stabili anual cine e cel mai bun scriitor al lumii. Barierele lingvistice și culturale sînt enorme. Nici proza, nici teatrul, nici poezia nu pot fi cîntărite și măsurate, așa cum pot fi cernute și comparate operele științifice ale fizicienilor, chimiștilor sau medicilor. Nici măcar un juriu de judecători suedezi nu se poate învrednici cu așa ceva. Însă Nobelul pentru literatură e, cu siguranță, plin de sens în alte privințe. Mai întîi, în politică pentru că de multe ori deciziile premiază un curent politic sau puncte de vedere politice la modă împachetate, mai bine sau mai rău, în literatură. Apoi, e vorba de mondenitate, pentru că Nobelul acordă pe loc celebritatea globală. Există chiar scriitori numeroși care au deprins arta de a-și cultiva șansele la Nobel, scriind așa cum cred ei că ar fi mai potrivit pentru succesul în fața juriului sau purtînd campanii de promovare susținute patriotic de editori, presă și chiar guverne.

Înconjurat de atîtea complicații și de arbitrar, Premiul Nobel a dat, în mod repetat, laureați contestabili, scandaloși și, de prea multe ori, uitați curînd după decernare. Anul acesta, însă, Nobelul pentru literatură a fost adjudecat cu o decizie care a surprins fără excepție. Înainte de orice, pentru că Nobelul pentru literatură a fost acordat unui artist care nu e scriitor. Adevărat, Bob Dylan, marele cîntăreț american, scrie versuri de pus pe muzică și cîntat. Dar nu scrie pentru a publica și a fi citit. Dylan e, fără îndoială, faimos în toată lumea, poate chiar cel mai faimos laureat al unui Nobel din cîți au fost. În fond, cariera lui Dylan a crescut purtată de ascensiunea muzicii pop, rock și folk – cel mai vast și cunoscut curent artistic de mase al secolului XX. Dylan a început să cînte muzică folk și country la începutul anilor ’60 și e, practic unul din corifeii marii invazii muzicale populare care a cucerit lumea și domină, în continuare, consumul cultural curent. Dylan nu e recunoscut peste tot, din motive care țin de stil și limbă. Un japonez sau un filipinez nu prizează automat muzica lui Dylan și, de cele mai multe ori, nu înțelege o iotă din versurile lui Dylan. Dar asta nu înseamnă că Dylan nu e cunoscut, și în Japonia și în Filipine, în calitate de simbol și vedetă. Popularitatea lui Dylan e fenomenală și în timp și în spațiu. În aproape 60 de ani de muzică, Dylan a cîntat aproape orice, de la folk, la country, apoi, rock, blues și jazz. Toate, foarte credibil și mereu într-un stil profund personal. Din nou, asta face din Dylan o figură venerabilă. Un clasic al timpurilor și muzicii contemporane. În plus, Dylan a fondat aproape singur o direcție încă vie: muzica de atitudine și protest. Cu un simț de observație și invenție lirică excepțional, Dylan a legitimat arta de intervenție și a pus în umbră muzica neutră sau fundamental estetizantă. Foarte american, cu o voce nazală culeasă din oralitatea comună a provinciei americane, și extrem de local în texte, adesea de neînțeles la prima audiție, Dylan e, totuși, prin idei și teme, un mare artist supranațional. Cu toate astea, Dylan nu e deloc la locul lui cu laurii Premiului Nobel pentru literatură pe frunte.

Înainte de orice, cu decizia de a acorda lui Dylan Nobelul pentru literatură, se pierde încă o treaptă de respect pentru literatură. Căci Dylan nu scrie ca un scriitor, iar publicul lui nu e în poziția cititorului de literatură. Oricît de frumoase sau ingenioase, textele lui Dylan sînt gustate doar acasă și trec fără urmă pe lîngă majoritatea audienței colosale din afara Americii. Ascultat în Franța sau Moldova, Dylan e întotdeauna iubit pentru muzică și, aproape niciodată gustat pentru versuri. Ascultătorii lui Dylan nu au în față un text la care pot reveni, așa cum o face un citior de literatură propriu-zisă. A spune că Dylan are talent e una.

Literatura și Nobelul sînt altceva. Apoi, capacitatea de a crea un limbaj care s-a răspîndit în toată lumea nu e un atu 100% Dylan. Dacă noua cultură pop a fost răspîndită de cineva, atunci vorbim de The Beatles, grupul englez care pare să fi scris și inventat, de la un capăt la altul, muzica pop. Mari autori de versuri cîntate sînt destui și fără Dylan. Aproape la fel de faimos, Leonard Cohen, regele baladei întunecate și a nostalgiei fără sfîrșit, e un poet incomparabil mai profund.

În spațiul rus, Vladimir Vysotsky e doar unul din campionii unei mari tradiții de poezie muzicală declamată în public. Însă, nici Dylan, nici posibilii lui contracandidați nu fac, de fapt, literatură. Sigur, orice valoare poate fi dilată sau relativizată. Se poate scrie literatură slabă, dar asta nu înseamnă că versificația cîntată e literatură. Diferența e înăuntru, acolo unde scriitorul încearcă să facă din cuvînt o formă de înțelegere a lumii. Cîntărețul va fi prea legat de muzică pentru a reuși așa ceva și va rămîne, oricît de talentat la versificație, un cîntăreț. În cazul unui Dylan, cîntărețul nu va scăpa niciodată de un anume amatorism literar. Se poate spune că, la limită, poezia, chiar marea poezie, pierde ceva, atunci cînd e pusă să însoțească un cîntec.

Dacă Dylan e așezat între marii scriitori ai lumii, atunci și literatura devine o artă mai puțin exigentă iar asta nu face decît să întărească o tendință generală care vrea să coboare artele pentru o înțelegere mai ușoară. Într-un fel, Nobelul lui Dylan încununează aplecarea spre banalizare și popularizare pe care o găsim, deja, în școli, în mass media și în viața publică. Ideea pare generoasă și e apărată tocmai cu argumentul serviciilor aduse celor mulți. Numai că, între aceste servicii, se găsește, mai întîi, tendința de a simplifica și de a scuti de efort. În consecință, publicul știe tot mai puțin și se mulțumește cu tot mai puțin. Asta, exact în măsura în care același public pierde accesul la literatura, muzica și autorii mari, care devin, brusc, tot mai complicați. Exclamațiile admirative care au însoțit Nobelul acordat lui Dylan sînt prea asemănătoare cu zgomotul de galerie. Dylan e un mare artist, dar nu și un scriitor de literatură. Poate că Dylan însuși o știe. Comitetul de decernare a Premiului Nobel îl caută fără succes și s-a lăsat păgubaș. Dylan e de negăsit și s-ar putea să nu se arate la decernare. Bob Dylan nu e Nob Dylan și va rămîne Bob Dylan.

Traian Ungureanu, 21 octombrie 2016

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Acest articol a fost publicat luni, 24 octombrie 2016 la rubrica Cultura.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.