ACUM.TV

Este religia necesară?
Se pare că inovatorul Papă Benedict al XVI-lea este pus pe fapte mari. Am trecut în revistă mai sus (partea a II-a) tentativa sa, revoluţionară am putea spune, de altfel repudiată de înalţi prelaţi catolici, de a le aduce necredincioşilor mântuirea (creştină) — cu anumite condiţii. Tot el este acela care a condamnat ororile săvârşite de colonizatorii Americii Latine, după cum relata Tracy Wilkinson acum aproape un an într-un articol din The Sidney Morning Herald, preluat din Los Angeles Times:

„Confruntat cu starea de iritare din America Latină, Papa Benedict a recunoscut că colonizarea creştină a populaţiilor indiene nu a fost atât de roză pe cât a zugrăvit-o el într-un discurs rostit în această lună [mai 2007] în Brazilia. Papa nu şi-a cerut scuze, aşa cum îi ceruseră unii lideri indigeni şi latino-americani. Cu toate acestea, el a spus că este imposibil să ignori «umbrele» întunecate şi «crimele nejustificate» care au însoţit evanghelizarea Lumii Noi de către preoţii catolici în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. «Nu poţi uita suferinţele şi nedreptăţile pricinuite de colonizatori populaţiei indigene, ale cărei drepturi au fost deseori călcate în picioare», a spus Papa la audienţa sa săptămânală de miercuri, din Piaţa Sf. Petru. «Desigur, amintirea unui trecut glorios nu poate ignora umbrele care au însoţit lucrarea de evanghelizare a continentului latino-american.» Totuşi, a spus el, recunoaşterea păcatelor nu trebuie să micşoreze binele realizat de către misionari: «Cele menţionate nu trebuie să ne împiedice să apreciem cu recunoştinţă lucrarea minunată realizată de graţia divină printre acele popoare.» În prima sa călătorie în cele două Americi, Benedict (…) a ţinut un discurs considerat de mulţi ca fiind o interpretare revizionistă a istoriei. (…) El nu a amintit însă de convertirile silite, de epidemii, de masacre, de actele de înrobire şi de alte abuzuri despre care majoritatea istoricilor afirmă în consens că au însoţit colonizarea.”

Iată deci că Papa Benedict al XVI-lea tinde să devină o figură revizionistă a creştinismului catolic, dovedind că ceva se poate mişca — totuşi —, fie şi timid, în dogma ce părea până mai ieri de neclintit. La fel ca şi Gorbaciov în a doua jumătate a deceniului al nouălea în privinţa comunismului din ţara sa şi a celui mondial, Benedict al XVI-lea pare doritor să redea catolicismului şi, prin extensie, creştinismului, splendoarea sa (ideologică/doctrinară) pierdută. Care, la fel ca şi „splendoarea” comunismului — aş adăuga —, n-a existat, de altfel, decât în măsura în care unii au dorit sau au avut interesul să o vadă. Iar dacă liderul sovietic a dat un prim bobârnac provocând, fără să vrea, dărâmarea imperiului pe care a dorit de fapt să-l salveze, nu-i exclus ca şi Papa Benedict al XVI-lea să fi dat startul într-o întreprindere similară în „domeniul său de activitate”. Deşi consecinţele acestui gest nu vor fi nici pe departe atât de spectaculoase şi de rapide cum au fost cele ale „echivalentului” său din lumea politică.

Papa Benedict al XVI-lea s-a referit la episodul sumbru (dintr-un anumit punct de vedere) al „evanghelizării” Americii Latine. Istoria creştinismului a cunoscut şi alte episoade sumbre, printre care Cruciadele (mai ales spre finalul acestora, când devenise deja limpede — probabil chiar şi pentru contemporani — că recuperarea creştinismului pierdut în dauna islamului în Bizanţ ajunsese să servească doar de pretext pentru incursiuni de jaf şi de acaparare de teritorii), războaiele religioase sau Inchiziţia. Nu le voi comenta aici. Vreau doar să adaug că, în lumina violenţelor generate de religia creştină, mai ales pe continentul european, cred că n-ar fi potrivit să urmăm exemplul recent al unor înalţi prelaţi catolici care au găsit de cuviinţă să minimalizeze numărul victimelor Inchiziţiei comparându-le cu mult mai numeroasele victime ale Holocaustului. Şi nici să aplaudăm (prea entuziast!) poziţia Papei, care, în pofida tendinţei sale revizioniste, găseşte totuşi „minunată” lucrarea de evanghelizare (prin nimicire!) a indigenilor din America Latină. Care — spune Tracy Wilkinson în articolul amintit mai sus, citându-l pe Papă, — „tânjea după Hristos”… Destul de greu de crezut, nu?

Să mai adăugăm că există susţinători ai credinţei/religiei care contrapun ororile săvârşite de creştinism celor săvârşite de nazism şi de comunism, găsindu-le nimine. Nu ştiu în ce măsură pot fi puse crimele nazismului pe seama vreunei convingeri religioase. Ceea ce mi se pare însă mai presus de orice îndoială este că în comunism religia nu a fost combătută decât în măsura în care era considerată un obstacol în calea dictaturii. Iar miza dictaturilor comuniste nu a fost instaurarea ateismului ci exercitarea puterii discreţionare.

Se va spune însă, probabil, că toate acestea ţin de trecut. Iar eu am să răspund: Nu, nu ţin de trecut. „9/11” s-a întâmplat acum mai puţin de 7 ani. A! că acolo islamul a fost cel care a lovit, şi nu catolicismul? Sau ortodoxismul? Eu, ca liber-cugetător, nu am motive de principiu să fac distincţie între culte. Toate pretind că deţin propriul lor adevăr. Toate pretind că dumnezeul lor este cel adevărat şi unicul. Toate îi rezervă „păgânului” un destin de neinvidiat. Şi toate îl consideră „păgân” pe cel ce are altă credinţă (sau nu are nicio credinţă religioasă). Doar că, pe scara istoriei, momentele lor de „glorie” se succedă defazat. Iar ceea ce le pune, mai mult decât orice altceva, sub o aceeaşi umbrelă este faptul că toate plasează „impulsul vital”, generic vorbind, în transcendental.

Dacă religia este utilă? Pot să afirm cu certitudine că a fost, încă din cele mai vechi timpuri până în epoca modernă. Vechiul Testament a ţinut chiar loc, printre altele, de cod penal şi de cod civil:

„Cel ce va bate pe tatăl său sau pe mama sa să fie omorât.
Dacă se vor bate doi oameni şi vor lovi pe o femeie însărcinată şi ea va lepăda pruncul, fără altă vătămare, vinovatul să fie silit să dea ispaşa pe care i-o va cere bărbatul femeii, şi aşa să plătească lepădarea pruncului.
Iar dacă îi va fi pricinuit vătămare fără leac, atunci să dea viaţă pentru viaţă.
Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru mână, picior pentru picior.” [Exodul, 21:18, 22–24] Ş.a.m.d.

Pe de altă parte, nu se poate face abstracţie de faptul că majoritatea covârşitoare a marilor opere de artă, de-a lungul istoriei şi îndeosebi în Renaştere, au fost create sub impulsul credinţei; foarte probabil autentice — chiar şi atunci când lucrările de artă au fost executate la comandă. Desigur, astăzi situaţia este total diferită. Arta modernă, chiar şi atunci când se întâmplă — relativ rar — să nu fie pe de-a întregul laică, iese de cele mai multe ori din registrul propriu-zis religios, în sensul medieval sau renascentist, şi se plasează în registrul sacru. Or, sacrul nu trebuie confundat cu religiosul.

Dar la scară personală? Ei bine, aici, într-adevăr, merită să poposim preţ de câteva alineate.

„Oricare ar fi convingerile noastre personale — spune Mario Vargas Llosa — trebuie să insuflăm dezvoltarea unei vieţi spirituale profunde, de vreme ce, pentru cei mai mulţi oameni, religia pare să fie cel mai eficient vehicul din tradiţia noastră pentru a stăpâni teama de moarte, a exprima solidaritatea, a forma respectul pentru codurile etice, pentru a promova coexistenţa, ordinea şi, în general, pentru a menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale tuturor oamenilor, aflate chiar şi la cei aparent foarte civilizaţi.” [M.V. Llosa, „Cultură şi libertate”, LA&I, Cotidianul, 6 iul. 1992]

Din păcate însă, din toate beneficiile religiei/credinţei pe care le enumeră Llosa, cu tot regretul pentru dezacordul cu persoana sa faţă de care nutresc simpatie şi preţuire, nu pot să reţin decât una singură: „a stăpâni teama de moarte”. Cât despre rest… Vehicul eficient pentru „a exprima solidaritatea”? „Respect pentru codurile etice”? „A menţine pacea şi a îmblânzi dorinţele sălbatice ale oamenilor”? Să fim serioşi!… Am cumpărat recent un mic teren într-o zonă de deal. Încă din primele zile, unul dintre vecini a ţinut să mă prevină că proprietarul dinainte a fost incorect: stâlpii gardului despărţitor, da, au fost aşezaţi cum trebuie, exact pe hotarul dintre proprietăţi. Dar ulucile… Ei bine, ulucile au fost bătute în cuie pe latura dinspre proprietatea sa, a vecinului! Cinci centimetri „răpiţi”!… Un alt vecin m-a anunţat şi el că fostul proprietar al terenului tocmai cumpărat a deviat puţin, cu bună ştiinţă, gardul despărţitor (de pe o altă latură a terenului), ciuntindu-i vecinului, una peste alta, cam un metru pătrat din proprietatea lui! N-am ajuns la conflict cu niciunul din acei vecini. Dar câţi oameni nu se judecă ani în şir pentru o palmă de pământ, iar nu de puţine ori se ajunge la crimă. Şi sunt cu toţii oameni „cu frica lui Dumnezeu”. Care se duc duminica la biserică, iar, mai nou, acum că s-a dat „dezlegare” la credinţă, după ’89, ţin post în proporţie de masă şi nu-i biserică pe lângă care să treacă fără a-şi face semnul crucii.

Cum spuneam mai sus, eu-ul se împacă anevoie cu gândul anihilării sale odată cu moartea. O boală gravă, incurabilă, a noastră sau a unei fiinţe apropiate, ne aruncă în plină disperare şi, atâta vreme cât nimic lumesc nu pare a ne mai fi de vreun ajutor, gândul nostru se agaţă de firul de pai al salvării divine… O fiinţă apropiată şi dragă care ne-a părăsit n-o acceptăm cu niciun chip dusă pentru totdeauna. Sperăm într-o revedere cu ea în „lumea de apoi”. Iar până la acel moment al revederii (pe care, în treacăt fie zis, ni-l dorim cât mai îndepărtat!) o dorim în preajma noastră, fie şi în chip de duh, simţind-o deseori aproape, alinându-ne durerile şi sfătuindu-ne de bine… Iar la ceas de bucurie simţim nevoia să aducem cuiva, de preferinţă Fiinţei Supreme, prinosul nostru de recunoştinţă. Căci sentimentul de recunoştinţă este sădit în noi, face parte din fiinţa noastră, este un dat al fiinţei noastre. (Chiar dacă, vorba lui Aristotel, „recunoştinţa îmbătrâneşte repede”.) Şi în general, nevolnica şi plăpânda lume a eului nostru (pe care, de altfel, o simţim astfel numai în momentele de cumpănă!) ne determină să căutăm, la tot pasul, sprijin — ba chiar şi semne — în exteriorul nostru… Mă amuză să-mi amintesc cum, pe vremea studenţiei, în preajma câte unui examen greu, îmi ziceam în timp ce mă grăbeam să traversez strada pe verdele semaforului: Dacă nu se face roşu până ajung la cealaltă bordură, iau examenul!… Da, ştiu, superstiţii. Dar, în definitiv, care este diferenţa dintre superstiţie şi credinţă religioasă? Superstiţiile sunt, în cea mai mare parte, stupide? De acord. Credinţa religioasă este mai organizată? Adică presupune o dogmă? Nu mai revin: am văzut (eu, cel puţin) cât este dogma de organizată şi mai ales de generoasă!

Aşa că vreau, spre final, să revin la îndoiala exprimată de un prieten privind fermitatea necredinţei mele în Dumnezeu (v. partea I): „Nu crezi acum. Dar într-o situaţie disperată, vei crede.” Şi l-aş întreba pe prietenul meu: Asemenea virtuale situaţii disperate te-au determinat pe tine să devii credincios? Şi, dacă da, atunci, mai exact, în ce mod? Ai socotit că starea ta de spirit în situaţiile de grea cumpănă primează asupra stării de spirit din restul vieţii? Ai dorit să fii egal cu tine însuţi? Ţi-ai dorit consistenţa personalităţii tale?… Din păcate, nu mai pot să-i pun prietenului aceste întrebări pentru că între timp el a murit. Şi nu ştiu dacă credinţa l-a ajutat să treacă mai senin peste acel ultim hop al vieţii sale.

În ce mă priveşte, recunosc că nu pot să dau nicio asigurare despre simţirea mea şi despre comportamentul meu într-o situaţie extremă. Dar, vorba unei personalităţi al cărei nume din păcate nu mi-l amintesc, într-o discuţie pe o temă similară: Consemnează, te rog, acum când ne aflăm în normalitate, afirmaţia mea de necredinţă. Fiindcă în momentul când mă voi afla în faţa morţii, s-ar putea să spun orice. Dar nu voi mai fi eu însumi.

Argumentul suprem privind existenţa lui Dumnezeu al mai multor credincioşi cu care am stat de vorbă a fost: Am avut o revelaţie!… Dacă măsura credinţei în Dumnezeu ar înceta să fie revelaţia şi ar deveni binele pe care îl faci aproapelui, atunci dilema credinţei în momente de grea cumpănă vs. credinţă în viaţa de zi cu zi ar înceta să existe. Din nefericire însă, credinţa — şi am să accentuez aici încă o dată: aşa-zisa credinţă religioasă — de zi cu zi nu aduce cu sine niciun strop de compasiune pentru aproapele mult trâmbiţat ci doar ipocrizie. Vizibilă la tot pasul şi revoltătoare în cel mai înalt grad. E limpede: creştinismul — ca să nu mă refer la alte religii, pe care le cunosc mai puţin — a înregistrat în final un eşec lamentabil.

În ceva trebuie să crezi
Mă întorc pentru moment la frustrarea pe care o resimţim la pierderea unei fiinţe apropiate. Credinciosul continuă să „vadă” acea fiinţă în exteriorul său, şi anume sus în Ceruri, de unde veghează asupra sa şi cu care poate comunica mistic. Mă surprinde, într-un fel, din partea persoanei religioase această nevoie de obiectivizare a unei entităţi, fie ea şi imaterială — mă refer la fiinţa dispărută…

După moartea mamei mele a rămas în casă, într-un sertăraş, o mică „moştenire” de la ea: câteva flacoane cu medicamente din care lua, o trusă de lucru de mână, o poşetuţă minusculă, o broderie neterminată… Am stabilit: acest sertăraş va fi micul meu altar din casă dedicat memoriei mamei. Dar pe mama o port în suflet. Ea continuă să trăiască prin mine şi în mine. Nu simt nevoia s-o plasez în Ceruri. Ea nu veghează asupra mea. Dar aproape că nu trece zi fără să mă gândesc la ea şi fără să „comunic” cu ea, aici în interiorul meu. Rememorez necazurile pe care i le-am pricinuit şi regret că nu le mai pot înlătura, dar şi nedreptăţile pe care ea mi le-a făcut şi încerc, empatic, să mi le explic. Aşa cum nu m-am învrednicit în timpul vieţii ei s-o fac.

În 1991, cu susţinerea a doi colegi, am pus în institutul unde lucram, bazele unui sindicat nou, care să nu fie aservit Puterii. Sindicatul a fost foarte activ până la sfârşitul anului 1996, când am părăsit acel institut. Ei bine, în acea perioadă de „carieră” sindicală, devenisem peste noapte credincios. Fusesem liber-cugetător, am redevenit liber-cugetător după aceea, dar pe durata „mandatului” sindical m-am trezit credincios. O colegă m-a întrebat: De ce crezi în Dumnezeu? I-am răspuns aşa: Uite, să ne referim la una dintre cele zece porunci — „să nu furi”. Eşti de acord că, genetic, omul tinde să-şi însuşească bunul altuia? Da. Atunci cum îţi explici că în codul moral al umanităţii a apărut această interdicţie, să nu furi? Şi că, în principiu, oamenii o şi respectă. Prin urmare trebuie să existe o voinţă mai presus de umanitate… După ce n-am mai fost lider sindical am rememorat de nenumărate ori trăirile mele din „perioada sindicală”. Şi am găsit şi explicaţia credinţei mele conjuncturale: mă aflam în fruntea unui grup de oameni în marea lor majoritatea credincioşi. Nu era cinstit ca liderul lor să fie necredincios fiindcă ei nu s-ar mai fi simţit reprezentaţi de un asemenea lider — chiar dacă scopul sindicatului nu avea nicio legătură cu credinţa religioasă. Şi fiindcă, în onestitatea mea, nu puteam să mint afirmând că sunt credincios, a trebuit să devin credincios!… Ei, da! convingerile omului sunt adesea forjate de împrejurări… Pe de altă parte, am meditat şi la acea voinţă mai presus de umanitate… Nu mi s-a părut că acea voinţă ar fi iluzorie. Dar — m-am mai întrebat — este adevărat că umanitatea este altceva, probabil mai mult, decât suma indivizilor care o alcătuiesc? Fără îndoială, da! mi-am răspuns. Şi atunci de ce n-am crede într-o Umanitate Divină?… A! că omenirea colcăie de ticăloşi? Perfect adevărat. Dar Spiritul Umanităţii este ceva complet diferit!

Dostoievski, care era un credincios autentic, a făcut (în Fraţii Karamazov) următoarea afirmaţie:

„Cu cât iubesc mai mult umanitatea în general, cu atât îi iubesc mai puţin pe oameni în particular, ca indivizi.”

De acord: este riscul asumat de cel ce îşi propune să creadă în Om. Ludwig Feuerbach susţinea o idee asemănătoare:

„Marea cotitură în istorie se va produce în momentul când omul va deveni conştient că singurul dumnezeu este omul însuşi.”

Din păcate, probabil că Feuerbach va mai avea mult de aşteptat (acolo în Ceruri!) până când profeţia sa se va împlini.

Până atunci însă, eu unul pot crede în Umanitatea Divină (sau, mă rog, în Spiritul Umanităţii). Pot crede, de pildă, în jazz, sau într-o mulţime de oameni care, într-o sală de concerte, ascultă — cu religiozitate! — jazz. Sau muzică de Beethoven sau de Ceaikovski. Sau pot crede în culorile sau în liniile sau în formele create de pictori. Sau în spiritul inovator al lui Gaudi sau al lui Hudertwasser în arhitectură şi în creaţia de mobilier. Sau în pictura decorativ-spirituală a lui Gustav Klimt. Sau în art–nouveau. Sau în fântânile cu cumpănă având drept fundal păduri de conifere. Pot crede în multe, care să-mi umple sufletul. Fiindcă nu asta înseamnă, în ultimă instanţă, credinţa — să-ţi simţi sufletul plin?

Da, în ceva trebuie să crezi. Raţiunea singură nu-i de-ajuns. Poţi, eventual, să crezi în puterea raţiunii. Raţiunea singură nu-i de-ajuns fiindcă lumea în care trăim — cea materială — nu este raţională. Nu spun că este i-raţională, dar e cu siguranţă a-raţională. Cum spuneam mai înainte (partea I), în alte cuvinte, logica şi raţiunea funcţionează, putem să admitem, perfect. Dar numai de la fundament (axiomatic) în sus. Fundamentul ni-l alegem singuri. Spuneam la început: în mod arbitrar. Ei bine, nu: ni-l alegem în aşa fel încât să ne umple sufletul.

Acest articol a fost publicat luni, 31 martie 2008 la rubrica Opinii.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.