De când ieşise la pensie, profesorul Petre Codreanu se considera un om fericit. Acum avea timp pentru a se ocupa de grădină, citea cărţi pe care nu avusese vreme să le citească în anii trecuţi, stătea de vorbă cu vecinii şi mânca împreună cu soţia, doamna Cati, şi ea pensionară din învăţământ, pe terasa din spatele casei, însoţiţi întotdeauna de Bobiţă, dragul lor caniche auriu. Numele de Bobiţă îi rămăsese de la momentul când fusese adus de domnul profesor, în urmă cu zece ani, într-un prosop, iar doamna Cati privindu-i boticul umed şi ochişorii de culoarea cafelei îl botezase. Acum era un câine mare şi frumos, dar ei tot aşa îi spuneau fiindcă de-a lungul anilor le umpluse viaţa cu năzbâtiile, drăgălă- şeniile şi tandreţea sa. Copiii lor erau plecaţi fiecare la casele lor, cu familiile lor, mai toţi în alte oraşe, se vedeau destul de rar, iar Bobiţă era considerat ca fiind singurul copil rămas acasă.
Doar că într-o zi Bobiţă, cu o demnitate de care numai câinii sunt în stare, s-a aşezat liniştit pe covoraşul de la intrare, a oftat şi a închis ochii. Definitiv! Doamna Cati a ţinut-o toată ziua într-un plâns, iar domnul profesor s-a dus în fundul grădinii şi l-a pregătit pe Bobiţă pentru călătoria cea mare. Dar stătea mai mult pe acolo ca să nu vadă cineva cum boceşte şi el, om în toată firea, cu armata făcută la paraşutişti şi care acum plângea aşa cum nu plânsese nici la moartea mamei sale. Plănuia chiar să-l îngroape pe Bobiţă la umbra nucului din fundul grădinii, acolo unde dormise el vara.
Însă domnul profesor avea un defect. Era unul din acei fraieri care nu vor să încalce nici o lege. Prin urmare, neştiind cât de legal este să înmormântezi un câine pe proprietatea ta, s-a dus la un avocat pe care îl cunoştea, un fost elev de-al său, pentru ca să-i ceară sfatul.
Fostul elev avea un birou de avocatură şi era acum un domn durduliu, cu o chelie avansată şi plin de importanţa binecunoscută a breslei. Domnul profesor îi plăti secretarei preţul unei consultaţii, puţin mai mic decât plătise operaţia de apendicită făcută în urmă cu douăzeci de ani, iar peste o oră era primit în audienţă şi ascultat cu o oarecare superficialitate de domnul avocat. Nu s-a mirat, deoarece nici la şcoală avocatul de acum nu era altfel.
Peste zece minute domnul avocat rosti cu vocea de barou:
– Speţa despre care facem acum vorbire nu are, deocamdată, subliniez, deocamdată, nici o reprezentare legală, dar sfatul meu este să mergeţi la poliţie ca să declaraţi pe proprie răspundere că este vorba de înhumarea unui câine. Ştiţi, în alte circumstanţe, unii vecini ar putea declara cine ştie ce şi intraţi în încurcături…
Domnul profesor gândi că într-adevăr cele spuse au o logică, aşa că, imediat, se duse la poliţie unde întrebă la un ghişeu cum să rezolve problema iar acolo primi răspunsul că trebuie abordat şeful secţiei evidenţa populaţiei, el fiind singurul în măsură să ia decizii în acest sens. Găsi destul de repede biroul respectiv unde află că şeful, singurul care avea posibilitatea să dea un răspuns, este plecat pe teren şi nu vine decât a doua zi.
Făcu o programare şi plecă acasă, destul de liniştit.
După amiază însă îl solicită pe un nepot care lucra în construcţii să-l ajute iar acesta, împreună cu alţii doi tineri, au făcut o groapă sub nuc şi au îmormântat trupul neînsufleţit al câinelui. Familia Codreanu a mai plâns un pic însă, a doua zi, domnul profesor a plecat încă de la prima oră se rezolve în mod legal situaţia.
Plăti la casieria secţiei de poliţie contravaloarea şedinţei de consiliere iar şeful de la evidenţa populaţiei l-a ascultat cu atenţie şi i-a spus că da, se poate da o soluţie favorabilă cererii, însă trebuie o dispensă de la Administraţia Cimitirelor precum că ei nu înhumează cadavre de câini. Ştiţi, doar aşa, ca să nu avem mai târziu plângeri, sublinie ofiţerul contextul deciziei luate.
Da! Şi de data aceasta logica era în frunte!
La Administraţia Cimitirelor, un domn foarte sobru i-a comunicat că ei nu se ocupă de aşa ceva, ci numai primăria, deoarece această administraţie este subordonată primăriei, fir-ar ei ai dreacu’ să fie cu toate şmenurile lor!
Probabil că domnul administrator nu era din acelaşi partid cu primarul, ceea ce ar putea explica în bună măsură supărarea domniei sale.
Deci, la primărie! Aici a plătit încă o taxă şi după numai două ore de anticameră fu primit de o doamnă de mărimea unui foişor de incendiu, lucru bine subli- niat de un uriaş coc de culoarea flăcărilor. Cam aşa avea şi temperamentul!
Ascultă spusele domnului profesor, mocnind, apoi izbucni ca o vâlvătaie:
– Păi, cum, domnule să-ţi dăm noi aprobări din astea absurde!? Du-te, Doamne iartă-ne, la Direcţia Sanitar-Veterinară, că ei se ocupă de vite! Om bătrân şi îmi ocupi timpul cu prostii!
Domnul profesor plecă sfinţit la D.S-V. unde plăti o altă taxă iar o altă doamnă care de data acesta mesteca pietriş între măsele, îi spuse plină de dispreţ:
– Dom’ne, te văz om cu păr alb în cap! Ce cauţi aici, cine te-a trimis!? Mergi la medicul care l-a vaccinat şi te rezolvă el!
Aaa, devenea mult mai simplu! Pe doctor îl cunoştea încă de pe vremea când Bobiţă era mic, aşa că plecă la el. A rezolvat imediat, a lăsat o mică donaţie şi cu adeverinţa de la doctor s-a dus, a doua zi, evident, la poliţie. Pe la prânz a intrat din nou la şeful biroului iar acesta impresionat de chinul omului i-a spus:
– Hai, că-i bună şi hârtia asta! În maximum zece zile un agent constatator se va deplasa la adresa dumneaovastră, va face un proces verbal şi, gata, treaba-i ca şi rezolvată!
Domnul profesor ajunse acasă clănţănind din dinţi de spaimă iar doamna Cati reuşi să-l facă să vorbească, aproximativ coerent, numai după ce-i administră un păhărel de vişinată.
Pe scurt, era groasă! Agentul care va veni va constata că au fost încălcate legile iar înhumarea se produsese. Consecinţele păreau cumplite! Numai că doamna Cati, mai naivă şi total necunoscătoare a regulilor, rezolvă cu mult calm şi foarte repede situaţia.
Peste o săptămână când la poartă apăru agentul constatator, un tânăr înalt, cu chipiul pus puţin pe o sprânceană şi cu un surâs binevoitor, printre picioare i se furişă un căţel de vreo trei luni, o frumuseţe de maidanz cu o privire ce putea topi şi calota glaciară. Or, hai să fim sinceri, inima omului, chiar dacă este poliţist, nu-i un gheţar!
Agentul îl luă în braţe, îl mângâie, iar Bobiţă, aşa se numea după cum îi spusese domnul profesor, îl lingea pe urechi cu limbuţa lui trandafirie.
Apoi agentul a aflat că nu fusese vorba decât de o mică neînţelegere, câinele avusese o criză lipotimică iar ei se cam speriaseră şi de aici toată încurcătura.
– Nimic mai simplu, rosti omul, voi întocmi procesul verbal cu cele constatate, îl voi înainta forurilor superioare şi cred că toată treaba se va încheia!
Aşa a şi făcut, a primit fără să se sfiiască o sticlă de vin de colecţie de la domnul profesor, drept mulţumire dar şi pentru deranj, apoi a plecat binecuvântat şi de doamna Cati.
Peste cam cinci zile au început însă să sosească amenzile pentru inducerea în eroare a autorităţilor şi tulburarea activităţilor oficiale cu reclamaţii nefondate.
Poate că domnul profesor nu s-ar fi îngrijorat prea mult dacă la o adunare a cuantumului amenzilor nu ar fi constatat că acesta depăşea lejer valoarea pensiei pe un an. Se sfătui deci cu soţia şi hotărâră că este cazul să apeleze din nou la avocat ca să vadă cum pot scăpa de belea.
La fel de amabil şi competent avocatul îi spuse:
– Având în vedere că speţa despre care facem vorbire nu este susţinută în mod indubitabil de legi, puteţi considera că aveţi mare noroc! În caz contrar, eraţi pasibil de pedeapsă cu închisoare de la trei la cinci ani şi interdicţie de a candida la posturi publice timp de zece ani. Sfidarea sau ducerea în eroare a autorităţilor, cu premeditare şi în formă continuată, nu-i un lucru cu care să glumim! Aşa însă vom putea ataca în instanţă amenzile şi sunt sigur că vom avea câştig de cauză!
Deci, vă sfătuiesc să deschidem o acţiune în acest sens!
Cum pe domnul profesor îl durea undeva de candidatura la funcţii publice însă nu avea nici o altă idee referitoare la amenzi, plăti deschiderea acţiunii, de data asta cam cât pentru o maşină second-hand, apoi plecă, tot liniştit, spre casă. Era oricum ceva mai puţin decât amenzile cumulate.
În următorii doi ani a mers, convocat prin notificare de la tribunal, cam odată pe trimestru să asiste la şedinţele pentru dezbaterea cauzei. Avocatul, foarte şiret, amânase pronunţarea vreme de mai bine de un an pe motive de vicii procedurale, apoi a atacat cu vehemenţă lipsa legislaţiei specifice şi, la sfârşit, a avut câştig de cauză deoarece între timp s-au prescris amenzile. Victorie! Avocatul, l-a îmbrăţişat pe profesor şi i-a spus că dacă mai are vreodată probleme să-l caute fiindcă el are chiar un renume care dă greutate proceselor în care pledează.
Domnul profesor deocamdată regretă că nu-l lăsase repetent pe distinsul avocat, deşi ocazii avusese şi plecă spre casă la fel de liniştit fiindcă, în sfârşit, scăpase de nenorocire.
Sâmbătă seara a pus în fundul grădinii de un grătar şi au mâncat mici şi copane de pui toţi trei. Adică împreună cu Bobiţă Doi cum era numit acum câinele, ajuns un dulău flocos şi puternic însă la fel de tandru şi jucăuş ca atunci când era doar un căţeluş.
Euforizat puţin de berea pe care o băuse, domnul profesor îl mângâie pe cap şi îi spuse aşaa, ca între bărbaţi:
– Bobiţă, sper ca de data asta să murim noi înaintea ta deoarece tu, în mod sigur, te vei descurca mult mai bine decât am făcut-o eu!
Bobiţă, o fiinţă inteligentă şi fericită din naştere, înţelese imediat mesajul şi linse mâna care-l mângâia. Pentru asta a mai primit doi mici calzi pe care i-a hăpăit (ei stau mai prost la capitolul maniere la masă), apoi s-a tolănit sub nuc şi a început să moţăie.
Avea mare dreptate! La ei, fiinţe inferioare totuşi, funcţionează doar câteva legi simple, numite ale firii, deci foarte uşor de respectat! Vai de mama lor!
Preluat cu permisiunea autorului din Revista Booklook nr. 20/2016 (40) Serie nouă
O povestire simpatică, ruptă din viaţă, care te face să râzi plângând.
Vai de mama noastră şi de câştigurile noastre de cauze!