– Muncim prea mult, îmi spune Menaşe. Ne extenuăm…
– Mie îmi spui? îi răspund aprobativ. Întreabă-mă câte zile de concediu am avut în ultimii trei ani… Nici una! Nici măcar după amiezile nu pot să mă odihnesc. Sunt în urmă cu somnul, cu odihna, cu lectura, cu sportul. Mă simt total epuizat.
– Asta aşa e, zice Menaşe. Fă ceva!
– Ce să fac?
– Ştiu eu? Te doare capul, ia un optalgin.
– Să mă îndop cu pastile? Nu e o soluţie…
– Ai dreptate… Fă-ţi o cafea tare!
– Beau zilnic. Îmi încep ziua cu cafea, la zece beau cafea, după amiază beau o cafea. Simt că mă intoxic deja.
– Şi eu, zice Menaşe. Şi eu simt la fel. Du-te la un film, la un spectacol…
– Să adorm în sală? Să mă culc târziu şi dimineaţa să nu mă pot scula?
– Atunci ieşi la o plimbare cu copiii.
– Cu copiii? Să-i supraveghez pe ei, să am grijă să mănânce la timp, să văd să nu se bată, să nu cadă, să…Asta e destindere? Asta numeşti tu odihnă?
– Atunci, poate să pleci pe două, trei zile la nişte prieteni, să schimbi aerul, să vezi alţi oameni…
– Şi ce folos? Săptămâna viitoare o să vină prietenii la mine pentru două, trei zile. Pregăteşte masă, fă curăţenie în casă, aprovizionare, alergătură, asta numeşti tu destindere? Deja stau prost cu somnul, capul mă doare, ochii mă ustură, sunt nervos… Ce mă fac?
– Întreabă un doctor!
Şi chiar aşa am făcut. Dar nu m-am dus la un doctor oarecare, ci la renumitul profesor Ben Gaon, în particular desigur. Când am intrat eram al zecelea. Mi-a ajuns rândul seara târziu. Profesorul era vizibil obosit. Fumase mult, era palid şi ţinea ochii uşor întredeschişi.
– Ia loc, mi-a spus. Şi scuză-mă puţin, sunt foarte, foarte extenuat. Mă doare capul.
– Poate doriţi un antinevralgic, am îndrăznit. Am întotdeauna la mine o cutie cu optalgin.
– Mulţumesc, a zâmbit el. Nu-mi ajută.
– Atunci o cafea tare…
– Am băut deja trei. Şi la ora asta… N-aş mai dormi toată noaptea. Nici aşa nu dorm prea bine.
– Poate v-ar trebui un sedativ, i-am spus, un tranchilizant, un hipnotic uşor luat din când în când.
– Eşti foarte drăguţ, mi-a spus somitatea. Adevărul e că sunt epuizat, muncesc prea mult.
– Atunci, ieşiţi la o plimbare…
– O plimbare? Nu ţine, eu am bolnavii programaţi cu mult timp înainte… Plus cazuri urgente, ca al dumitale… Dar să lăsăm problema mea, că nu are soluţie. Pe dumneata ce te supără?
– Pe mine, am întrebat, ce mă supără?
– Exact. Pentru ce ai venit?
– Chiar aşa, pentru ce am venit… Ah, da, am venit să…, am venit…, chiar la ce naiba am venit? Cred că… Cât vă datorez, dom’ profesor?!
