Citind din Să nu mori înainte de moarte, de Evgheni Evtuşenko, şi anume pasaje despre personalităţi care s-au perindat pe la tribuna manifestaţiei antipuciste de la Moscova, din august 1991, inclusiv despre un celebru violoncelist, pe care Evtuşenko îl numeşte Omul–Violoncel, mi-am amintit de o povestire din anii ’50, din vremurile de glorie ale „realismului socialist”. A trecut de atunci mai bine de o jumătate de secol, aşa că detaliile narative mi s-au şters din amintire. Imaginea generală construită în acea povestire, având o anumită grandoare, mi s-a păstrat însă în minte. Cred că era o povestire de un autor sovietic… În linii mari, un faimos dirijor de orchestră simfonică trebuia să dea un concert într-un oraş „muncitoresc”, iar organizatorul concertului era directorul unei mari uzine din localitate — un combinat siderurgic, cred — şi, probabil, deţinătorul unei funcţii importante în comitetul de partid local. „Drama” apare în ajunul zilei concertului, când, după sosirea în oraş a dirijorului împreună cu marea orchestră simfonică pe care o conducea, se constată că directorul combinatului, care îi era dirijorului — cum altfel? — şi bun prieten, este „prins” cu treburi importante de realizare a planului de producţie! Şi cum, publicul, la rândul său, urma să fie alcătuit, în cea mai mare parte, din muncitorii aceluiaşi combinat, evident prinşi şi ei cu aceleaşi „sarcini de producţie”, concertul nu mai putea avea loc. Şi atunci directorul combinatului este străluminat de o idee: Ce-ar fi să vii că concertezi chiar la noi în combinat! — îi propune el dirijorului. Dacă să plecăm de la uzină pentru a ne duce la sala de concert nu ne putem permite, vreo două ore om putea rupe din timpul nostru de lucru acolo, la faţa locului… La început, dirijorul este revoltat de ideea prietenului său, pe care o interpretează ca fiind lipsă de consideraţie pentru sine şi pentru arta sa. În final însă, acceptă. Cum altfel!… Şi concertul are loc într-una din uriaşele hale ale combinatului siderurgic. Este exact scena care mi s-a păstrat în amintire. Orchestra începe să cânte — nu mă îndoiesc că era vorba de una dintre marile piese ale muzicii clasice, poate Simfonia a IX-a de Beethoven, de nu cumva o fi fost o piesă celebră de un compozitor sovietic — poate Prokofiev, poate Haciaturian, nu-mi aduc aminte… Muncitorii se opresc din lucru, fiecare la locul său de muncă, pe pasarele metalice, la gura furnalului, în cabinele podurilor rulante, căţăraţi ciorchine pe schelării pentru a putea vedea mai bine. Cu toţii ascultă, transpuşi, concertul în timp ce fumul halei industriale se ridică, deasupra jerbelor de scântei de metal topit, spre luminatoarele afumate din înaltul acoperişului. Din punctul de vedere al dirijorului evenimentul se dovedeşte a fi concertul vieţii sale. Cu atât mai extraordinar cu cât a avut loc în împrejurări cu totul şi cu totul neaşteptate.
Cred că puţine imagini concurează cu cea din povestirea amintită mai sus la titlul de cea mai idilică reprezentare a comunismului. (Pornesc de la prezumţia de bună-credinţă a autorului.) Un grup de oameni cu o educaţie minimă, neavertizaţi — siderurgiştii — se ridică brusc la înălţimea spiritualităţii reclamate de degustarea unui concert de muzică simfonică. O relevaţie, cum s-ar spune, pentru ei înşişi. Directorul combinatului siderurgic are la rândul său revelaţia capacităţii subalternilor săi de a-şi apropria idealul artei în comunism: arta pentru popor, cu rol — nu-i aşa? — mobilizator! Dirijorul şi întreaga orchestră simfonică au prilejul de a verifica ideea că arta lor trebuie să aibă drept ţintă pe nimeni altul decât pe omul simplu; şi că este fals că omul simplu nu poate fi sensibil la arta înaltă. Arta încetează subit să fie elitistă. Ea se democratizează, împotriva naturii, fără a deveni, iată, obiect de consum. Altfel spus, fără a se devaloriza. Iar artistul, la rândul său, se lecuieşte, la fel de subit, de neliniştea că arta sa ar putea să se irosească neajungând la publicul capabil s-o aprecieze.
Povestirea cu concertul de la combinatul siderurgic sprijină — prin falsificarea naturii umane — ideologia conform căreia cauza răului în societatea capitalistă este împărţirea inechitabilă a bunurilor. Muncitorii siderurgişti, oameni simpli, din popor, se pot ridica, iată, spontan la un nivel înalt de spiritualitate. Prin urmare, fiind o asemenea plămadă bună, ei vor fi imuni în viitor, la orice tentaţie a înavuţirii, de va fi să se mai ivească vreodată în lume.
Povestirea cu pricina promovează o icoană — aceea a concertului popular într-o hală industrială, unde oameni simpli ascultă cu religiozitate muzică înaltă. Acesta este, probabil, şi motivul pentru care imaginea respectivă, icoana, a rămas pentru totdeauna întipărită în amintirea mea.
Adevărul începe să iasă la iveală doar atunci când icoanele sunt demontate piesă cu piesă. Dar forţa lor, în principiu, rămâne pe cât de nocivă pe atât de redutabilă.