Expresivitatea discursului vs. argumentaţia pro-credinţă
Iată câteva versuri dintr-un cântec de Jill Phillips:
„Atunci când începi să te îndoieşti că exişti / Dumnezeu crede în tine / Când semnele te neliniştesc / Dumnezeu crede în tine / Când luminile-ţi abia mai pâlpâie / Când norocul ţi-e departe / Şi-ai jura că nu crezi în El / Dumnezeu crede în tine.”
S-o recunoaştem, sună bine. Ar putea fi reconfortant să ştii că o fiinţă atotputernică veghează permanent să-ţi fie bine. Şi, în virtutea omnipotenţei sale, ar avea toate şansele să-ţi şi asigure confortul spiritual după care tânjeşti. O face — oferindu-ţi o şansă — chiar şi atunci când tu nu crezi în acea fiinţă. În plus, acele versuri transmit şi un mesaj de toleranţă, de care rareori ai parte în viaţa reală.
Textul lui Jill Phillips reia, cu sau fără ştiinţă (sau, poate, prin intermediere), gândirea Sfântului Augustin:
„Ei [necredincioşii, rătăciţii] nu ştiu, fireşte, că tu te afli pretutindeni, deşi niciun loc nu te poate îngrădi, şi că doar tu eşti prezent chiar şi alături de cei ce se ţin departe de tine (subl. mea). Să se întoarcă deci către tine şi să te caute, deoarece, chiar dacă ei l-au părăsit pe Creatorul lor, tu nu ţi-ai părăsit creatura.” [Confesiuni, Ed. Nemira, 2006, Cartea a V-a, cap. III, 3, p. 95]
Să observăm însă o perspectivă stranie. Tu, fiinţă nevolnică, eşti frământat de nelinişti; şi atunci răsună lângă tine vocea cantautoarei Jill Phillips — şi, prin ea, vocea credinciosului… activ, să-i zicem — şi te asigură că, în ciuda îndoielilor tale, eventual chiar şi în ciuda necredinţei tale, Dumnezeu crede în tine. Îţi iartă, iată, „rătăcirea temporară”, se arată gata să se susţină şi îşi exprimă convingerea că, mai devreme sau mai târziu, te vei întoarce la El. Eşti astfel adus, tu, oaie rătăcită, printr-o mişcare meşteşugită, prin „magie stilistică”, am putea spune, la turma cea însufleţită de credinţă. Ţi se arată îngăduinţă, insuflându-ţi-se un sentiment de recunoştinţă pentru a ţi se trece cu vederea o vinovăţie care, pentru a justifica — sentimental — iertarea acordată cu mărinimie, trebuie mai întâi recunoscută. Id est, inventată! Mai pe scurt: speculaţie sentimentală! Cu riscul încălcării dogmei creştine (urmând calea Papei Benedict al XVI-lea — v. mai sus), credinciosul–teolog (luminat) promite să-ţi aducă „mântuirea”. Dar care mântuire? Evident, mântuirea creştină! Să te accepte aşa cum eşti, agnostic, ateu sau liber-cugetător? Nici nu se pune problema.
Refuzul mântuirii în schimb (alături de alte păcate, fireşte) îţi atrage un sfârşit mai mult decât sumbru. Dar prezentat în dogmă de o manieră nu mai puţin expresivă:
„Şi s-au pornit fulgere şi vuiete şi tunete şi s-a făcut cutremur mare, aşa cum nu a fost, de când este omul pe pământ, un cutremur atât de puternic.
Şi cetatea cea mare s-a rupt în trei părţi şi cetăţile neamurilor s-au prăbuşit, şi Babilonul cel mare a fost pomenit înaintea lui Dumnezeu, ca să-i dea paharul vinului aprinderii mâniei Lui.
Şi toate insulele pieriră şi munţii nu se mai aflară.
Şi grindină mare, cât talantul, se prăvăli din cer peste oameni. Şi oamenii huliră pe Dumnezeu, din pricina pedepsei cu grindină, căci urgia ei era foarte mare.” [Apocalipsa, 16:18–21]
Să ne întoarcem la cântecul lui Jill Phillips şi să observăm încă o dată expresivitatea versurilor. Trebuie să mai remarcăm faptul că, în general, întregul discurs religios în demersul de expunere a dogmei, de catehizare, indiferent de religie, se bazează pe expresivitate. Ce putere de convingere ar fi avut Biblia dacă s-ar fi redus la o expunere seacă de principii creştine de conduită, de argumente şi de ameninţări cu pedeapsa divină? Probabil, extrem de scăzută. Sau niciuna.
„Ideile, înainte de a primi o dimensiune estetică, adică mitologică, nu prezintă interes pentru popor (subl. mea) — spune Rita Bischof; invers, o mitologie care să nu aibă o dimensiune raţională este o ruşine pentru filozof. (…) De aceea mitologia trebuie să devină filozofie pentru ca poporul să se comporte raţional, iar filozofia trebuie să devină mitologie pentru ca filozofii să fie oameni.” [Rita Bischof, „Les romantiquets allemands et l’impossible mythe de la modernité”; în Europe, apr. 2004, „Le romantisme revolutionnaire”, pp. 22–39; citat de Adrian Mihalache, „Melancolica raţiune”, I&D, 4(7), apr. 2005, p. 37]
Să ne reamintim minunatele versete din Cartea lui Iov — de exemplu, capitolele 38–41. Expresivitatea lor artistică remarcabilă învăluie şi convinge la fel ca oricare altă mare operă de artă… Mi-am permis să rearanjez acele versete, să operez o minimă schimbare de formă şi să le ofer spre delectare oricărui cititor, fie el credincios sau liber-cugetător, nedezvăluind decât în final, provenienţa. Nu trebuie să fii credincios ca să-l guşti din plin. O minimă sensibilitate artistică este de-ajuns… Poate nu degeaba a spus Jean Przyluski că „Frumosul este un substitut al sacrului.” Aş zice, poate, chiar mai mult, că frumosul este însuşi sacrul. Dar asta este deja o altă discuţie.
Un dialog între credincioşi şi atei?
Realitatea (tristă) — trebuie s-o spun din capul locului — este că, după părerea mea, în spaţiul gândirii logice, între dogma credinţei şi argumentaţia necredinţei nu se poate găsi, practic, niciun teren neutru (nici măcar pe durata unei dezbateri). Fie-mi permisă o ilustrare personală. Într-o discuţie pe care am avut-o acum câţiva ani cu o persoană publică, evlavioasă, mi-am permis să-mi exprim stupefacţia că dogma creştină (catolică sau ortodoxă, deopotrivă), urmând strict litera Sfintei Scripturi, „îi aruncă”, după Judecata de Apoi (Apoc., 21:8 — v. mai sus), în focul Gheenei, pentru vina de necredinţă, chiar şi pe cei trăitori înainte de apariţia creştinismului! Ceea ce mi se pare o culme injustiţiei „divine”! Ca să nu spun o culme a absurdului!… Iar respectiva persoană publică şi evlavioasă ce credeţi că mi-a răspuns? Ei bine, răspunsul, literal, a fost: „Ce vină au credincioşii [din ziua de azi] că cei născuţi înainte de creştinism vor fi pedepsiţi?”… Până şi justiţia umană, mult inferioară — nu-i aşa? — justiţiei divine, admite principiul neretroactivităţii legilor. Ei bine, după cum se vede, creştinismul este retroactiv! Şi nu doar ca dogmă. Să ne amintim că în Roma medievală, statuia împăratului păgân Traian din vârful celebrei columne care îi poartă numele, a fost înlocuită, la ordinul Papei Sixt al V-lea, în 1588, cu statuia Sfântului Petru. Şi asta, după ce, cu aproape un mileniu înainte, Papa Grigore I (Cel Mare), reuşise — spune legenda — să salveze statuia de la demolare, mişcat fiind de un relief de pe columnă, care îl înfăţişează pe Traian aplecându-se să-i dea ajutor mamei unui soldat ucis; drept care, Papa s-a rugat lui Dumnezeu să mântuiască sufletul păgân al împăratului.
Spuneam mai sus (în partea I) că, de dragul consistenţei, dogma creştină (ca şi a oricărei alte credinţe monoteiste) este imperios necesar să îmbrăţişeze ideea unicităţii şi a omnipotenţei lui Dumnezeu. Această cerinţă implică excluderea oricărei modificări, fie şi minore, a cuvântului Bibliei. (De unde şi expresia „literă de Evanghelie”!) Aşa se face că teologii creştini se văd puşi în situaţia ingrată de a susţine — şi de a se strădui să găsească explicaţii — pentru precepte absurde precum cel deja menţionat, al vinovăţiei „păgânilor” trăitori pe pământ înainte de apariţia creştinismului. Fiind — aşa cum s-a observat — o creaţie compozită, o colecţie de istorii datând din perioade diferite, scrise sub influenţe diverse (v. de exemplu Cântarea Cântărilor), este firesc ca în interiorul ei să se juxtapună entităţi narative ideologic şi factual contradictorii. Dar în virtutea interdicţiei oricărei modificări, se creează o stare de încremenire în adevăr, aşa cum am mai afirmat, având drept consecinţă imposibilitatea oricărui dialog. Căci dialogul presupune, într-o etapă sau alta, o anume permeabilitate la ideile interlocutorului. Teologul creştin (chiar şi amator!), după cum poate observa oricine, nu dialoghează. El doar afirmă. Uneori poate lăsa doar impresia că este deschis schimbului de idei. Dar aceasta numai cu scopul de a-şi impune în final punctul de vedere. Şi am putea spune, glumind, că nici măcar nu este vina lui: nu-i permite dogma.
Religia şi viaţa publică
Potrivit site-lui oficial al Bisericii Ortodoxe Române, „viaţa liturgică şi de cult în slujba credincioşilor se desfăşoară în 15.116 locaşuri de cult parohiale şi filiale.” Având în vedere că în anul 2003 funcţionau 14.177 de biserici ortodoxe [Liviu Andreescu, „The Construction of Orthodox Churches in Post-Communist Romania”, Europe–Asia Studies, vol. 59, nr. 3, p. 458], rezultă că în patru ani au fost „date în folosinţă” nu mai puţin de 939 de biserici. Adăugând la acestea 166 de biserici a căror construire a început în 2006, 1.066 de alte biserici la care au continuat lucrările de construcţie, şi 285 de biserici nou construite (dar în care — se poate presupune — „viaţa liturgică şi de cult” nu a început încă), ajungem la impresionanta cifră de 2.290 de biserici ortodoxe care se vor adăuga în viitorul apropiat celor 15.116, ajungându-se astfel la 17.406 biserici ortodoxe. (Fără a mai pune la socoteală cele 509 capele care funcţionează în spitale, unităţi militare, penitenciare, şcoli şi aşezăminte de ocrotire socială.) Ţinând seama şi de cele 11 facultăţi de teologie, 35 de seminarii teologice etc., pe drept cuvânt se poate afirma că România este ţara cu cele mai multe biserici pe cap de locuitor din Uniunea Europeană (v. Andreescu, op. cit.).
Probabil că toate aceste locaşuri de cult sunt necesare, de vreme ce 87,6% dintre români se declară creştini ortodocşi, iar numărul total de creştini din România atinge impresionantul procentaj de 99,3%, care concurează cu succes scorurile electorale ale partidului unic din perioada comunistă.
Este clar din toate aceste date că religia ocupă un loc important în viaţa publică din România. Se pun însă două întrebări: 1) Care este calitatea prestaţiilor „liturgice şi de cult” (precum şi a celor auxiliare: de exemplu ale mass-media în sprijinul religiei, al credinţei şi al bisericii)? Şi 2) Care este efectul acestor prestaţii în sfera relaţiilor interumane?
Nu am date să probez afirmaţia, dar circulă zvonuri potrivit cărora o parohie, în România, se cumpără cu circa 10.000 de euro. Poate că cifra este exagerată; poate există parohii care se atribuie gratuit, în beneficiul exclusiv al enoriaşilor; dar plauzibilitatea tranzacţionării parohiilor este probată de faptul că preoţii parohi înregistrează de-a lungul carierei lor câştiguri substanţiale. Neimpozabile. Adică „la negru”. Ceea ce se vede cu prisosinţă în nivelul lor de trai. (Să mai întreb oare unde este smerenia şi modestia la care îndeamnă „cuvântul Domnului\”?) Să ne amintim de preoţii care umblă din casă în casă de Bobotează şi cu ocazia altor sărbători religioase şi încasează bani cu dezinvoltură (ca să nu spun cu neruşinare). Câţi ştiu oare că preoţii sunt obligaţi să elibereze chitanţă pentru orice serviciu religios? Personal, am aflat acest lucru abia în toamna anului 1979, cu ocazia înmormântării tatălui meu, când preotul paroh, o persoană cu totul atipică pentru clerul ortodox român, mi-a eliberat chitanţă pentru serviciul funerar prestat. Şi nici că am mai întâlnit vreun caz asemănător de atunci încoace, cu toate că am participat la numeroase nunţi, botezuri, înmormântări, parastase ş.a.m.d.
Cineva ar putea să-mi replice că fac o confuzie între valorile spiritual-creştine şi reflectările mundane, reprobabile, ale religiei creştine. Iar eu voi răspunde: Nu, nu fac nicio confuzie. Căci atâta vreme cât creştinismul — religia creştină, dogma creştină — nu a fost capabil să preîntâmpine răspândirea acestui „mundan” reprobabil, eu nu am niciun motiv să fac vreo distincţie între cele două aspecte.
Mai sus am discutat conceptul de „aproapele” preponderent prin prisma dogmei creştine. Dar ce valoare are acest concept în viaţa noastră cotidiană? E de-ajuns să ne aruncăm privirea în jur, în orice loc şi la orice moment, şi să constatăm cu amărăciune că „aproapele” este o vorbă în vânt. Trecând peste agresivitatea omniprezentă, peste lipsa de minimă solicitudine — instituţională şi interumană, peste intoleranţă, indiferenţă, nesimţire şi lăcomie, care, să zicem, nu sunt cuantificabile, să aruncăm o privire asupra statisticilor furnizate de Poliţia Română pentru anul 2006: 232.659 de infracţiuni şi 188.786 de persoane învinuite pentru comitere de infracţiuni (adică nu cu mult mai puţin de o persoană din 100!), 438 de omoruri, 479 de tentative de omor, 1.116 violuri, 4.078 de tâlhării, dintre care 18 cu moartea victimei, 20 de pruncucideri. Şi multe altele.
Este poate opera lui Satana? Se va abate peste toţi aceştia mânia lui Dumnezeu, cândva, în ziua Judecăţii de Apoi? Nici măcar acest lucru nu-i sigur:
„Şi El a spus: «Voi face să treacă pe dinaintea ta toată bunătatea Mea şi voi chema Numele Domnului înaintea ta;
Eu mă îndur de cine vreau şi Mă îndur să am milă faţă de cine vreau să am milă.» ” [Exodul, 13:19]
„Aşadar, nu depinde nici de cine vrea, nici de cine aleargă, ci de Dumnezeu care arată milă.” [Epistola către romani, 9:16]
„Astfel, El are milă de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea.” [id., 18]
„Dar îmi vei zice: «Atunci de ce mai găseşte vină. Căci cine poate sta împotriva voii Lui?»
Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, ca să răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Nu cumva lucrul făcut va zice celui care l-a format: «Pentru ce m-ai făcut aşa?»
Nu are olarul stăpânire pe lutul său, ca din aceeaşi frământătură să facă un vas pentru cinste şi altul pentru necinste?” [Romani, 9:19–21]
Erau 36 de mii de deţinuţi în martie 2006 în penitenciarele din România. Nu mai punem la socoteală procesele civile de diverse speţe — divorţuri, partaje, succesiuni, pretenţii, injurii (circa 200 de mii de procese având ca obiect proprietatea asupra pământului) ş.a.m.d. — care completează tablouri lamentabil al stării conflictuale (de „învrăjbire”!) dintre individ şi „aproapele” său.
Şi fiindcă se află în plină dezbatere chestiunea predării religiei în şcoli ca obiect de studiu obligatoriu (sau nu), fie-mi permis, fără să intru în miezul dezbaterii, un comentariu asupra unui articol animat de „duhul blând” şi de „smerenia” proprii creştinismului, publicat în Ziua, 21 ian. 2008, sub semnătura bunilor creştini Luciana Pop şi George Scarlat. Articolul este intitutalt „Atac comunist la Religie” şi are ca subtitluri: „GDS şi Liga Pro Europa vor să întoarcă România la epoca roşie. Activiştii atei au întocmit, sub îndrumarea Smarandei Enache, un studiu din care reiese că religia ar trebui eliminată din scoli”.
„Grupul pentru Dialog Social şi Liga Pro Europa, condusă de fosta activistă comunistă şi informatoare a Securităţii Smaranda Enache — se spune în articol —, agită din nou stafiile bolşevice. (…) [N]ostalgicii comunişti de la GDS susţin nici mai mult nici mai puţin decât că religia creştin-ortodoxă trebuie eliminată din şcoli. (…) GDS agită stafiile comunismului. (…) Minoritatea ateistă şi agresivă care vrea să elimine creştinismul ortodox din societatea românească a întocmit un Raport în acest sens. (…) Campania anti-creştină din România este de sorginte cripto-comunistă.”
Să recapitulăm deci. Premisa 1: Toţi comuniştii sunt/au fost ateişti. Premisa 2: Comuniştii au eliminat icoanele şi religia din şcoli. Premisa 3: GDS (în particular, Smaranda Enache) doresc eliminarea icoanelor şi a religiei din şcoli. Coroloarul 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt ateişti. Corolarul 2: Fiind ateişti, GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt comunişti. Lema A: În România comuniştii nu mai taie şi spânzură la vedere. Concluzia 1: GDS (în particular, Smaranda Enache) sunt cripto-comunişti. Lema B: Smaranda Enache este mai înrăită decât GDS. Concluzia 2: Smaranda Enache, mai mult decât GDS, este/a fost activistă comunistă şi informatoare a Securităţii. (De ce este activistă comunistă? Pentru că, în calitate de angajată a Teatrului de Păpuşi din Târgu–Mureş, i s-a făcut de către Organizaţia de Bază BOB Tg.–Mureş un referat profesional favorabil în 1983, iar apoi, în calitate de directoare a aceluiaşi teatru a scris un articol de susţinere a regimului comunist în revista Steaua roşie un an mai târziu. De ce este informatoare a Securităţii? Pentru că, în calitate de directoare a Teatrului de Păpuşi din Tg.–Mureş, a răspuns solicitării Securităţii de a „explica” în scris împrejurările rămânerii în Occident a unui dintre colegii ei de teatru. Prin urmare, Smaranda Enache este un „aproape” odios.) Q.e.d.
Şi, revenind la articolul cu pricina, odată stabilit cu certitudine că promotorii ideii de neobligativitate a predării religiei în şcoli sunt (cripto)comunişti, trebuie musai să facem o conexiune cu un comunist notoriu:
„Antonio Gramsci, ideologul Partidului Comunist Italian, a spus-o foarte clar: «Pentru a cuceri puterea şi a asigura transformarea comunistă a societăţii, trebuie mai întâi să cucerim conştiinţele, să schimbăm morala. Morala burgheză este dominantă pentru că a devenit morală comună. Dar morala burgheză este morala creştină. Trebuie deci să distrugem morala creştină». (…) Agentul Enache încalcă un drept fundamental. (…) Lăsaţi copiii să vină la Mine.”
Şi cu asta, înfierarea lui Anticrist întruchipat în Smaranda Enache poate fi considerată încheiată. Iată o bună faptă creştinească. Amin.