Orice ușă închisă are “o gaură de cheie”
Afișul filmului documentar Chuck Norris vs Comunism
În ianuarie anul curent am primit un telefon de la o prietenă din Los Angeles să-mi spună că pe canalul de televiziune publică PBS se va prezenta un documentar despre cum în România anilor 80 se introduceau ilegal filme din lumea de Vest. Și motorul acestei incredibile acțiuni de contrabandă era Teodor (Dorel) Zamfir, fratele bunei mele prietene Maria Zamfir Bleyberg. Dornică să aflu mai mult despre perioada aceea neagră pe care eu n-am apucat-o în țară, și cum s-a întâmplat să îl cunosc personal pe Dorel, m-a interesat mult să văd emisiunea.
Cu vreo 20 de ani în urmă, am condus în România o delegație de la universitatea la care predau, California State University, Northridge. Vizita a fost făcută la invitația noii universități din Târgoviște, una dintre multele apărute după 1989. În scurta trecere prin București, pentru prezentări la (pe atunci) Institutul Politehnic, când mă gândeam unde să duc delegația și câteva dintre gazdele noastre pentru masa de “adio”, Maria mi-a spus “Du-te la Clubul/Restaurant Tezaal al fratelui meu”. Și a fost extraordinar: țuică și gustări tradiționale la barul din subsol iscusit decorat pe tema Dracula și un banchet “regal” încheiat cu flacăra impresionantă a desertului “Crepe Suzette cu Grand Marnier”. Ne-am întrebat cu toții atunci cum de Dl. Zamfir, care avea acest club pe 3 nivele, în zona bisericii Cașin, cartier elegant din București, a avut posibilitatea să-l deschidă? Filmul documentar de pe PBS mi-a dezvăluit modul în care a devenit milionar Teodor Zamfir. De statură mijlocie, plin de inițiativă, strălucitor de deștept, cu un gust spre luare de risc, și o energie debordantă, Dorel Zamfir confirmă părerea celei mai bune prietene a mea din copilărie, Smaranda Schächtele-Vasilescu: “Bărbații nu prea înalți sunt esență”. Cu tenacitate debordantă, curaj nemărginit și un spirit deosebit de antreprenor Dl. Zamfir s-a aruncat toată viață spre lucruri riscante și de mare anvergură. Iar în paralel, și-a construit o familie unită, are doi copii și astăzi mulți nepoți.
Teodor Zamfir și soția lui, Lidia, București, Romania, 2014
Sursa: Fotografie din colecție privată a Mariei Zamfir Bleyberg
Teodor Zamfir, antreprenorul care a adus “pe sub tejghea” filmele din vest în România comunistă
Sursa: Fotografie din colecția privată a Mariei Zamfir Bleyberg
Documentarul de lung metraj “Chuck Norris vs. Comunism” pune mai mult accentul pe Irina Nistor, traducătoarea din engleză și franceză a vreo 3000 de videouri, decât pe capul “operațiunii pe sub tejghea” și sub ochii securității regimului totalitar ceaușist, Teodor Zamfir. Și asta poate pentru că, dintr-un interviu dat de regizoare, Ilinca Călugăreanu, am înțeles că Dl. Zamfir n-a vrut să fie filmat și s-a lăsat greu și pentru cele câteva vorbe pe care le spune spre sfârșitul filmului.
N-am știut de această rețea de introducere a videourilor în România anilor 80, dar vorbind cu cunoscuți ce au plecat din țară mai târziu mi-au spus toți că se duceau la vecini să vadă filme. Căci foarte puțini erau aceia care aveau aparate VCR, “poate maximum 5 pe o strada”, s-a exprimat prietena mea Irina Rosetti stabilită în Paris. “Și erau de obicei securiștii, căci aceștia aveau posibilitatea să călătorească în Vest, grănicerii controlându-le mai sumar valizele sau “închizând mai mult ochii”. Tot securiștii erau aceia care aveau bani să își poată permite costul foarte ridicat al unui VCR, cât o mașină nouă. Era perioada când existau doar două ore de emisiuni la televiziune, și acelea de propagandă comunistă și ridicarea în slăvi a perechei conducătoare, Elena și Nicolae Ceaușescu. Și aceeași Irina Nistor pe care Teodor Zamfir a angajat-o să dubleze toate videourile piratate de el, culmea, lucra la stația Națională a Televiziunii Române ca traducător al Comisiei de Cenzură. Dna. Nistor deci a asistat la ciuntirea filmelor din vest (de la desene animate ca “Tom și Jerry” de unde trebuia scoasă masa pe care erau bunătăți, la filmele hollywoodiene de acțiune ca cele cu Chuck Norris, Silvester Stallone, și Jean Claude Van Damme, în care apăreau piscine, mașini luxoase, străzi largi și zgârie nori). Cenzura tăia măcelărește filmele străine sau interzicea pur și simplu de a fi arătate pe ecran, bazat pe teama conducătorilor sa nu vadă românii bunăstarea din afara comunismului. Filmele aduse de Zamfir, copiate și dublate în română, ca să le înțeleagă “tot românul” și distribuite în întreaga țară erau vizionate “în mare secret” de grupuri adunate în înghesuiala camerei de zi a câte unui vecin cu VCR. Și se transmitea de la o ureche la alta, în surdină, că “la Barbu se arată filme diseară”
Dan Chiorean în rolul lui Teodor Zamfir
Sursa: Internet, imagine din filmul Chuck Norris vs Comunism
Idea de a lua riscul de a fi aruncat în pușcărie sau de a-ți pierde și puținele bunuri pe care le aveai pentru plăcerea de a vedea copia unui film ca “Mission în Action” sau “Rocky”, deși prost dublat, pare ridicolă. Dar pentru cei trăind în România sub comunism acerb a fost o realitate. Pe de o parte, cum recunoaște Irina Nistor, bucuria de a știi ca le faci în ciudă conducătorilor chiar și cu un mic lucru împotriva legilor lor absurde îți dădea satisfacția unui moment de libertate. “Oamenii au nevoie de povești.” Și filmele, prin povestea lor, au o putere magică de a oferi ființei umane o scânteie de speranță în adâncimile întunericului unei vieții sumbre de fiecare zi, modelând adesea felul de a gândi și acționa.
În această privință este interesant articolul criticului american liber-profesionist care ține un blog de cinema, Noel Murray (31 decembrie 2015) în care documentarul “Chuck Norris vs. Comunism” este trecut în lista celor 9 filme care prezintă forța magică a filmului (printre ele numărându-se și un film italienesc pe care eu îl iubesc foarte tare, Cinema Paradiso – 1988, regizor Giuseppe Tornatore ). Un comentariu postat pe Internet cu ocazia prezentării lui “Chuck Norris vs. Comunism” la Festivalul de la Sundance spune că acest documentar este un thriller fascinant despre forța magică a filmului și capacitatea de a schimba vieți și că de la “Cinema Paradiso” nu s-a mai făcut un omagiu mai frumos adus filmelor.
Documentarul Ilincăi Călugăreanu (regizoare) și sorei ei Mara Adina (producător) a fost prezentat la multe festivaluri în lume: Sundance, la Edinborough, în Yougolsavia, la Los Angeles, Las Vegas, Miami, Florida. A fost prezentat pe ecrane de Cinema în Anglia şi acum se da pe HBO în Romania.
Mara Adina (Producător), Irina Margareta Nistor (traducător și critic de film)
și Ilinca Calugareanu (regizor şi autoarea scriptului) – filmul „Chuck Norris vs Comunism”
Sursa: Internet
Documentarul a atras interesul mai întâi prin titlul incitant, “cârlig de prins peștele”, dar și prin faptul că e făcut ca un thriller de lung metraj, cu re-înscenări de situații. Documentarul te ține la fel de încordat ca și filmele care se vizionau pe ascuns pe care le are ca subiect. Re-înscenările sunt intercalate cu interviuri a unor cunoscuți sau mai puțin cunoscuți care au fost printre cei care au participat la sesiunile înghesuite de vizionare nepermisă. Printre personalitățile intervievate în documentar, tineri pe atunci, sunt sociologul Marius Lazăr, criticul de film Tudor Caranfil, actorul Doru Ana, celebritatea TV Silviu Prigoană ș.a., cât și unii care aveau 7, 8, 10 ani la vremea aceea – realizatorii de radio Mihai Dobrovolschi și Vlad Craioveanu, scriitorul Marius Chivu, artistul Ștefan Tiron, criticul de film Cristi Luca.
Personal nu sunt deloc convinsă că intr’adevar vizionarea acestor filme a stârnit revoluția cum se susține în documentar. Afrimația aceasta adaugă elementului de dramatizare. Ilinca își mărturisește într-un interviu convingerea că datorită lucrurilor văzute în aceste filme a fost mai multă lume care a ieșit în stradă la revoluția din 89. Este posibil. Multă lume din țară știa situația din Vest din povestirile celor care se întorceau, și ascultând emisiunile lui Monica Lovinescu și Virgil Ierunca de la Radio Europa Liberă. Dar se știa numai sub formă “audio” și de cei mai cu carte. Videourile acestea cu filme aduceau “realitatea” cu imagini în mișcare, și atingeau masa populației. Iar o imagine e mai puternică decât o mie de cuvinte! Vizionarea acestor filme în grupuri i-a făcut pe oameni să se cunoască mai bine între ei și așa le-a venit mai ușor să se adune în timpul revoluției.
După ce vezi documentarul te întrebi cum de nu a fost oprită această acțiune … căci era, nu se poate să nu fi fost, cunoscută de securiști și de guvern. Explicația din documentar e însă cred foarte valabilă. Dl Zamfir a avut istețimea de antreprenor-ilegal de a îi ține “cu ochii și gura închisă” pe cei care l-ar fi putut turna, pe el, pe cei care lucrau pentru aducerea ilegală a videourilor și pe Irina Nistor care le dubla. Explicația este rețeaua complexă creată de Zamfir care a știut cum, cui și unde să dea constant “bacșișul baban” și ultra-tentant sub formă de filme-video, pe care toți, inclusiv securiștii înrăiți și conducătorii îmbuibați și totalitari și familiile lor își doreau să le vadă gata traduse, căci într-altă limbă nu le-ar fi înțeles și gustat pe deplin. Și poate, trebuie să recunoaștem, ca ne-zdrobirea unei astfel de operațiuni ilegale, intră de fapt sub umbrela multor situații similare, greu de înțeles, dar profund înfipte în balcanismul de secole de care s-a bucurat România în comparație cu alte țări comuniste.
“Chuck Norris vs. Comunism” are și note de umor speciale: Vocea ascuțită și fără prea multe intonații a Irinei Nistor care a tradus absolut toate filmele aduse “la negru” de Zamfir, atât vocile feminine cât și vocile masculine, a devenit cea mai cunoscută voce în România, după cea a lui “nea Nicu”. Când chema un taxi, vocea Irinei era imediat recunoscută. Era vocea ascunsă după microfon și devenită legendă pentru români, care n-o văzuseră nici unul pe Dna. Nistor și mulți se întrebau cum o fi arătând: E blondă? E brună? Dublează din bucătăria ei în timp ce gătește?
Irina Margareta Nistor jucând chiar în rolul ei real de “voce unică, feminină şi masculină, din toate videourile cu filme din vest introduse “pe sub tejghea” în țară în timpul lui Ceaușescu; Sursa: Internet, scenă din film.
Irina Margareta Nistor
Sursa: Wikipedia
Irina Margareta Nistor, scenă din film. Sursa: Internet, clip 2.
Imagine din film. Sursa: Internet, New York Times.
Scenele din documentar sunt bine alese, re-înscenările frumos filmate, interviurile au “texte” edificatoare, încordarea te face să stai cu respirația tăiată și umorul adaugă la reușită. Cred că multe filme documentare, adesea foarte monotone, au de învățat de la forța stimulatoare atinsă de filmul Ilincăi Călugăreanu. Regizorul Andrei Zincă, deobicei destul de critic la adresa altor filme, pe care l-am întrebat zilele trecute ce crede despre “Chuck Norris vs. Comunism” mi-a spus că i-a plăcut. Iar fiica lui, născută în afara țării i-a spus că acest documentar a ajutat-o înțeleagă mai bine prin ce a trecut România în timpul terorii comuniste pe care ea nu a cunoscut-o. Iată deci încă o contribuție importantă a filmului acesta pentru generația tânără.
În anii 80, apărând tehnologia video, filmele au putut fi răspândite în colțuri îndepărtate ale lumii. E drept, Zamfir a găsit formula îmbogățirii, dar probabil acesta este secretul antreprenorului de succes: să prinzi momentul și să treci curajos la acțiune. Nu numai idea de a face ceea ce a făcut Zamfir a fost extraordinară, dar şi mai impresionantă a fost executarea ei care a necesitat procurarea echipamentului de copiere și dublare cât și crearea și continua alimentare a rețelei pentru ținerea la distanță a dușmanului fidel guvernului.
Scenă din film. Sursa: Internet
Scenă din film. Sursa: Internet
Plagiarismul este interzis și ne-etic (căci sigur creatorii pierd sume fabuloase), dar “răul pentru o cauză bună” trebuie judecat cu strictețe morală ajustată. În cazul acesta Zamfir are meritul de a fi creat aceea ”gaură de cheie” care i-a permis românului ținut în izolare să se uite la lumea din afara cortinei, să-l facă să viseze, să-i țină speranța aprinsă, să-i aducă o rază de bucurie în viață şi poate chiar sa pună sămânța pentru a-i da forța de a se revolta.
Referințe:
Scene din film, VHS vs. Communism: în Romania, a Voice of Freedom | Op-Docs | The New York Times
Clip 1 – Chuck Norris vs Communism
Clip 2 – Chuck Norris vs Communism
Interview: Ilinca Calugareanu – Chuck Norris vs Communism, Grae Westgate | 13th October 2015
Irina Margareta Nistor pe Wikipedia
© Autoarea reține drepturile de copyright pentru acest material.
Impresionant cum oameni ca acestia au contribuit la mentinerea unei pilpiiri de buna dispozitie si speranta. Nu totul era absolut gri si sumbru. Erau casetele video cu Chuck Noris, era Metronomul lui Chiriac.
In anii 80 video devenise un fetis.
Pentru 24 de mii de lei (8 salarii bune de inginer) cumparai un „player” corean. Un video adevarat era cit o masina, 70000 lei.
Un video era si valuta forte pentru cumpararea libertatii. Asa ceva a primit cadou functionara de la pasapoarte, sotia prim-secretarului de partid Zamfir (cel care fugarea si lua lumea in pumni la ,,practica” agricola). In schimbul unui video, Lumea Libera.
Daca nu avea nimeni incredere in tine sa-ti primeasca un „cadou pentru libertate” de 70000 lei, atunci, cu numai o treime din salariu iti procurai clipe de fericire cu 1 kg de cafea adusa din afara.
Pachetul de cafea sau ,,Nesscafe” era tot un fetis. In vizita, ti se servea cafea facuta pe plita, cu 1-2 lingurite de zahar, cu putin coniac sau o tigara Kent alaturi. De cele mai multe ori, cafeaua mirosea puternic a parfum de la sapunul Fa, impreuna cu care pachetul se pastra la mare cinste in vitrina din sufragerie. Tragind in piept si sorbind te simteai cineva, cind de fapt erai doar un nimeni.
@George
Cum s-a putut trai in acea perioda groznica? Se traia cu frica in suflet la fiecare pas.
Si uite ca s-a trait, aveam placere de orice fleac care-l primeam sau il cumparam si visam pentru o viata libera. Toti stiam ca se traieste mai bine in vest.
Stau de vorba cu prietenii mei romini care se afla la Los Angeles si de nenumarate ori, ne amintim de viata din Romania. Pot sa spun ca am avut o copilarie frumoasa, pina cind am intrat la liceu.
Am avut noroc ca am parasit tara in anul 1965.
@George
>Tragind in piept si sorbind te simteai cineva, cind de fapt erai doar un nimeni.
Nu erai un „nimeni”, deoarece ai reuşit să găseşti o cale spre mai multă libertate, fără să sacrifici pe parcurs libertatea altora.
A fi „nimeni”, în sensul de a nu atrage atenţia „organelor” asupra ta, era de altfel un avantaj considerabil pentru oamenii care erau în dezacord cu regimul în care le-a fost dat să trăiască.
@Wanda
>Si uite ca s-a trait, aveam placere de orice fleac care-l primeam sau il cumparam si visam pentru o viata libera.
Exact. Le sint recunoscator pentru cei care aduceau sau trimiteau aceste fleacuri (indiferent ca le vindeau sau daruiau) pentru ca ele umpleau un vid si lasau loc de visare.
@Victor
Evident, ,,nimeni” e o metafora cu multe intelesuri posibile.
Cei in pragul maturitatii resimteau un vid si o lipsa de perspectiva. Nu erau suficient de experimentati si nu aveau curaj sa creada ca ,,lucrurile se vor aranja, cindva – vorbesc de perioada arida 1980-1989. Mai erau si dispretuiti si tinuti permanent la respect de patura privilegiata, in care intrau si oamenii din comert. Din asta era destul de usor sa sari la ideea ca socialmente esti un nimeni.
Erau tot felul de ,,legi” si regulamente care faceau posibila amenintarea. Textul legilor era tinut secret, nu avea acces.
In privinta legilor, daca iti faceai o cafea la fierbator la serviciu puteai fi acuzat de sabotaj in baza decretului (sau legii) 400 parca, care prevedea si inchisoare. Era dispus cineva sa incerce? Nu prea. Desi la serviciu tot faceam cafele, incalzeam biroul cu ,,resouri” improvizate si ciocneam cite o tarie la ziua cuiva. Ne era frica, dar ne dedam si la imprudente. Probabil ca nu te tineau nervii sa fii supus tot timpul. Voiai sa iti arati ca ai si tu o vointa.
Interesant, desi simplu, este si mecanismul nostalgiei fata de acele vremuri. Celor care nu au avut privilegii le-a ramas totusi posibilitatea de a trai clipe fericite in viata de familie, cu prieteni, plimbari in natura. Foloseai tot ce era disponibil ca sa iti traiesti o viata. Toate acestea lasa in mod absolut justificat amintiri placute. Probabil ca unii dintre cei care au trait in acele vremuri transfera (proiecteaza) retrairea acestor bucurii asupra intregului mediu social. Rezulta acel mult auzit ,,ce bine mi-a fost pe vremea lui Ceausescu”.
Nu in ultimul rind, calitatea traducerilor facute pe vremea aceea de Irina Margareta Nistor era, in privinta limbii române, cu mult peste cea a subtitrarilor românesti contemporane facute de ,,profesionisti” in ,,romgleza” pasaserasca, cu folosirea la maxim a calcurilor de gen ,,puisori de pisica” (sau babys) in loc de ,,pisoi”.
@George
>Cei in pragul maturitatii resimteau un vid si o lipsa de perspectiva.
Preocuparea principală a colegilor mei de liceu era să fie admişi la facultatea din Bucureşti (unde ne aflam) la care doreau să studieze. Marea majoritate a lor a reuşit.
>Nu erau suficient de experimentati si nu aveau curaj sa creada ca ,,lucrurile se vor aranja, cindva – vorbesc de perioada arida 1980-1989.
Au fost în trecut şi alte perioade dificile, chiar mai dificile decât cea menţionată. Nici o experienţă trecută a celor din „lagărul socialist” nu permitea să se tragă concluzia că o schimbare radicală de regim era foarte aproape în anii 1980.
> Mai erau si dispretuiti si tinuti permanent la respect de patura privilegiata, in care intrau si oamenii din comert. Din asta era destul de usor sa sari la ideea ca socialmente esti un nimeni.
Cei cu încredere în sine (self-esteem) nu se lăsau influenţaţi de asemenea oameni, indiferent din ce pături proveneau ofensatorii respectivi. Valoarea acestora era în general cunoscută.
> Textul legilor era tinut secret, nu avea acces.
Am o îndoială, deoarece nu văd motivul. Voi reveni la acest subiect după o documentare suplimentară.
>Interesant, desi simplu, este si mecanismul nostalgiei fata de acele vremuri.
La oameni nimic nu era chiar simplu, deoarece lucrurile se amestecau în viaţă, iar mai târziu au început să se amestece şi în memorie. Am totuşi toate motivele să presupun că pe vremea lui Ceauşescu eu eram mai bun şi la minte, şi la sport, decât sunt acum, ceea ce nu mă face însă nostalgic, deoarece nu am uitat ansamblul.
@Victor
>> Textul legilor era tinut secret, nu avea acces.
>Am o îndoială, deoarece nu văd motivul. Voi reveni la acest subiect după o documentare suplimentară.
Am o certitudine 🙂 !
Prin 1983 incercam sa citesc textul unei legi relativ nevinovate, legea transferului angajaților parca. Era publicată in Buletinul Oficial și poate și ca fascicol, nu mai retin. In Pitești, la fabrica la care lucram, aceste materiale erau ținute la Biroul de documente secrete. Atunci când am cerut-o am fost refuzat pe motiv ca e secreta. In librărie sau biblioteca nu aparea. Am recurs la o pila la altă întreprindere unde tata fiind inginer avea oarece trecere.
Tot secreta era pina si lipsa de asteptare la Telecolor la Direcția Comerciala.
Eram destul de dibaci in a-mi cere dreptul dar nu voiam nici sa risc sa fiu luat la ochi.
Asta era in Pitești.
Fiecare trebuie să fi perceput acea epocă in mod puțin diferit. Eu de exemplu am refuzat funcții de sef ca inginer si nu am intrat nici in pcr. Cautam sa nu ies in evidenta, avind gindul sa plec.
Păcat că nu s-a putut ca in România sa li se arate unor astfel de oameni, ca Irina Margareta Nistor sau Cornel Chiriac o apreciere oficiala.
Ei au făcut poate nu foarte mult, dar cite ceva substanțial pentru foarte multi oameni români care le sunt recunoscători si nu îi uită. Un fel de eroism, util și fără vorbe mari.
@George
> Am o certitudine ???? ! (că eu voi reveni cu precizări – vm)
Poţi să te bazezi pe mine şi pe viitor.
Cu privire la legile „secrete”, am întrebat un amic din România care a lucrat în justiţie în vremurile despre care vorbim. Mai jos redau ceea ce am aflat de la el.
Potrivit Constituției din 1965, în vigoare în timpul lui Ceaușescu, MAN adopta legi și hotărâri,cu obligația de publicare conform art 57; Consiliul de Stat emitea decrete și adopta hotărâri, publicabile conform art.69; Președintele RSR emitea decrete și decizii, Consiliul de Miniștri adopta hotărâri, HCM-uri, publicabile conform art. 84, iar miniștrii emiteau instrucțiuni și ordine în vederea executării legilor și HCM-urilor.
Potrivit unei alte legi, toate actele normative menționate se publicau în Buletinul Oficial, organul premergător actualului Monitor Oficial. Pentru legi și alte acte normative considerate importante era obligatorie publicarea și într-un ziar central, Scânteia sau România Liberă.
Amicul meu nu exclude să fi existat rare excepţii, de acte nepublicate, de genul actelor normative legate de activitatea Ministerului de Interne.
Accesul la actele normative era uneori dificil, cel mai bine fiind (ca om al legii) să cumperi din vreme buletinele oficiale. Dacă nu o făceai, trebuia să le cauți apoi în colecții de legi. Acaestea nu erau accesibile oricui/oriunde, ceea ce îi făcea pe unii să fie convinşi că actele, deoarece păreau de negăsit, nu ar fi fost publicate.
În principiu însă colecţiile de legi se găseau la biblioteci de întreprinderi sau la biblioteci publice mari.
De mai sus eu trag concluzia că ce ţi s-a întâmplat ţie, şi anume că colecţia de legi era ţinută la biroul de documente secrete era fie un abuz, fie ceva făcut din comoditate.
Abuzuri de acest fel existau pe atunci cu nemiluita şi, aşa cum şi scrii, nu era bine să reclami, pentru a nu atrage atenţia asupra propriei persoane, ci să te descurci altfel. Aşa făceam cu toţii, adică ne descurcam, videourile străine vizionate pe la vecini fiind doar un exemplu printre multe altele.
Apropo de nerespectarea legilor de proprietate intelectuală în România comunistă, îmi amintesc de un disc LP „Dark Side of the Moon”, Pink Floyd, 1973, pe care l-am cumpărat perfect legal de la magazinul „Muzica” din Bucureşti pe la 1982. Arăta strict ca originalul, dar pe el era scris mic: „Made in India”.
Un alt exemplu era o cooperativă oficială bucureşteană care îţi copia pe benzi de magnetofon, aduse de tine, muzică rock occidentală, pe care o alegeai dintr-un catalog destul de consistent şi actual. Serviciul costa ceva, dar înregistrările erau bune, deoarece cei de la cooperativă erau echipaţi cu magnetofoane de calitate (parcă Revox).
@George
Faptul că legea de care vorbeai, cea a transferului angajaților, nu era secretă, se poate vedea din aceea că un comentariu la acestă lege a apărut într-o publicaţie cu acces deschis. Este vorba de Revista Română de Drept, nr. 3 din 1972, articolul intitulat „Modificarea prin transfer a contractului de muncă în cadrul legii organizării şi disciplinei muncii în unităţile socialiste de stat” — http://www.costelgilca.ro/doctrina/document/1/140/
Legea cu pricina era Legea 1/1970.
La institutul de cercetări din Bucureşti unde lucram, Buletinul Oficial era ţinut la Contabilitate. Când am vrut şi eu să mă uit într-un anumit Buletin – era spre sfărşitul anilor 1970 – contabilul şef mi l-a dat, dar era foarte reticent.
Deci mi se pare plauzibilă ipoteza lui Victor că de fapt Buletinul Oficial nu era chiar secret, dar diferitelor servicii din întreprinderi nu le prea convenea ca muritorii de rând să se intereseze de conţinutul legilor…
@ Victor, Alex,
Da, legile erau „secrete” doar din cauza abuzurilor, nu pentru ca fuseseră create oficial secrete. Deci sint de acord ca legile nu erau secrete si am știut tot timpul asta. Din pacate m-am lovit atunci de citeva situatii in care functionari care le dețineau au refuzat sa le arate motivind ca sint secrete. Asta am vrut sa spun si nimic altceva. Putem numi cum vrem un text pe care practic sistematic nu ti se da voie sa-l vezi
De fapt nu era ilegal nici sa emigrezi.
Si nici sa fii dizident de exemplu. Eram informați despre necesitatea criticii constructive si rezolvarii prin discutii tovarasesti a antagonismelor. Un Parvulescu nu a pățit nimic pentru ca a criticat in public la Congresul PCR.
Probabil nici necazurile inginerului Ursu nu au fost din cauza ca a criticat orinduirea, ci pentru ca era ilegal sa faci trafic cu valuta. Atit Legea relatiilor cu strainii cit și Decretul 400 au fost publicate dar si explicate maselor largi. Eram in anul 2 de liceu când ni s-a explicat pe larg legea relatiilor cu strainii.
Din păcate la nivelul interfetei mele cu autoritățile lucrurile stateau puțin altfel. Daca as stiut sa atrag atentia ca e un abuz, in mod sigur funcționarii respectivi mi-ar fi pus la dispoziție textele respective.
@Victor, Alex
>Amicul meu nu exclude să fi existat rare excepţii de acte nepublicate, de genul actelor normative legate de activitatea Ministerului de Interne.
Precizările voastre sint binevenite și utile in descrierea regalității destul de complexe din perioada 1980-1989.
Nu mi-a trecut nici mie prin cap sa sustin ca existau legi „secrete” (posibil sa fi omis ghilimelele). Accesul cetățeanului obișnuit la texte de legi (mai ales cele noi) putea fi dificil. Oricum ar fi, nu trebuie denaturat adevărul, nici măcar în defavoarea unei dictaturi.
Ca fapt divers la mine in casa erau codurile Civil si Penal, dar editate înainte de Revoluția Culturală din 1975. Ulteror, pentru nevoile curente nu a mai fost suficient.
@Victor
> Apropo de nerespectarea legilor de proprietate intelectuală în România comunistă, îmi amintesc de un disc LP „Dark Side of the Moon”, Pink Floyd, 1973, pe care l-am cumpărat perfect legal de la magazinul „Muzica” din Bucureşti pe la 1982. Arăta strict ca originalul, dar pe el era scris mic: „Made in India”.
Se câștiga probabil mult de pe urma „pirateriei”, ignorând drepturile de proprietate.
Si exista o piață serioasă pentru aceste produse, piață pe care autorii străini o pierdeau.
Deși ar exista și un aspect paradoxal din asta. Prin definiție importul de asa ceva era blocat. In lumina acestei realități, autorii, in ciuda existenței cererii, nu pierdeau venituri atunci cind produsele lor erau multiplicate ilegal. In lipsa importului, o vânzare legală nu intra in discuție. Erau două sisteme devenite incompatibile incit notiunea de „vinzare legala/ilegala” isi pierdea sensul.
Păstrarea aparenţelor de legalitate era o parte importantă a demonstrării legitimităţii regimului comunist, adică a unuia care s-a instaurat şi a domnit prin forţă.
În procesele care au avut loc sub Stalin, de exemplu, era obligatoriu să se ajungă la situaţia ca toţi inculpaţii să-şi recunoască „crimele”, pe care în realitate nu le comiseseră. Cei recalcitranţi erau torturaţi, deseori bestial, până când recunoşteau în sălile de tribunal tot ce li se cerea de către organele de anchetă.
Pentru a cere ca actele normative să fie respectate, acestea trebuiau să fie dinainte cunoscute, motiv pentru care, aşa cum am scris, ele erau publicate în Buletinul Oficial şi principalele şi în presa centrală.
Accesul la acele acte era îngreunat, deoarece nu exista un interes din partea celor care conduceau ca masele să fie conştiente de drepturile, chiar dacă puternic restrânse, de care teoretic se bucurau.
Foarte mulţi oameni se lăsau păcăliţi de propaganda care se străduia să demonstreze în permanenţă şi cu multă insistenţă că se trăieşte într-un stat de drept. Era cunoscut bancul despre comunismul care era o locomotivă care îşi consuma 90% din energie prin sirenă.
Pentru a le deschide ochii au apărut (în special în URSS) nişte oameni curajoşi, aşa numiţii disidenţi, care şi-au propus, iar în timp au şi reuşit să arate că statul socialisto-comunist nu îşi respectă propriile sale legi.
Această „măcinare” prin dezvăluirea contradicţiilor regimului a adus încetul cu încetul roade, în special pe fondul unor situaţii economice dezastruoase, când statul, care controla tot, nu îşi mai putea hrăni cetăţenii.
Rezultatul final este cel cunoscut.
@George
> Deși ar exista și un aspect paradoxal din asta. Prin definiție importul de asa ceva era blocat. In lumina acestei realități, autorii, in ciuda existenței cererii, nu pierdeau venituri atunci cind produsele lor erau multiplicate ilegal. In lipsa importului, o vânzare legală nu intra in discuție. Erau două sisteme devenite incompatibile incit notiunea de „vinzare legala/ilegala” isi pierdea sensul.
Nerespectarea legilor de proprietate de către ţările comuniste era cauza acestei aparente „pierderi de sens”, dar hoţia tot hoţie rămânea.
Aş menţiona că amatorii de piraterie din Vest folosesc argumente asemănătoare, susţinând că cei care cumpără produse piratate nu ar cumpăra oricum legal produsele pe care şi le-au procurat în mod ilicit, şi că deci pirateria nu ar reprezinta o pierdere pentru nimeni.
Nu este însă greu de arătat care sunt consecinţele negative ale acestei hoţii, motiv pentru care mai vedem din cand în când pe web compresoare care strivesc fără jenă produse falsificate, precum ceasuri „elveţiene”, haine „de marcă” sau materiale audio/video de pe piaţa neagră.
@Victor
> amatorii de piraterie din Vest folosesc argumente asemănătoare, susţinând că cei care cumpără produse piratate nu ar cumpăra oricum legal produsele pe care şi le-au procurat în mod ilicit
De acord. Pirateria din Vest e usor de analizat si incadrat daca facem apel la principiul simplu ca daca nu ai mijloace de plata nu ai dreptul sa iti însușești un bun care e pus la dispoziție numai prin vinzare.
Situația din Est era ca existau clienți – cerere – cei mai mulți dispuși să cumpere (ceeace se întâmpla de multe ori), unii chiar la preț mai mare decit in Occident. Dar atit accesul la produs cit si achitarea lui erau împiedicate.
@George
>Situația din Est era ca existau clienți – cerere – cei mai mulți dispuși să cumpere (ceeace se întâmpla de multe ori), unii chiar la preț mai mare decit in Occident. Dar atit accesul la produs cit si achitarea lui erau împiedicate.
După părerea mea explicaţia este diferită. 🙂
Să luăm două exemple şi să le comparăm. Primul este un săpun, să zicem Rexona, iar al doilea un disc LP. Lumea din România comunistă găsea şi cumpăra de la privaţi săpunuri aduse din străinătate, plătind un preţ foarte ridicat pentru ele, dar de regulă nu cumpăra discuri. Motivul _nů_ era numai că discurile erau mai scumpe decât săpunurile (sau deodorantele), deoarece existau ceva amatori şi pentru ceasuri scumpe, haine de marcă, etc.
Motivul pentru care discurile sau casetele video nu erau cumpărate era că ele puteau fi _copiate_, la o calitate acceptabilă, ceea ce nu era la fel de uşor de făcut cu săpunurile, deodorantele, ceasurile sau hainele.
@Victor
> După părerea mea explicaţia este diferită.
Da, era unul din modurile in care functiona piata exact cum il descrii.
Dar puteau fi si altele in paralel. De exemplu eu am cumparat discuri in perioada 1975-1989 (deceniul 1980 probabil ca doar teoretic, nu mai era nimic prin Magazine) la fel cum cumparam carti. Cam doua treimi erau de muzica clasica si o treime ceva rock/pop/jazz national si international (de ex Procol Harum, Quinn, Smockies). Mi se pareau relativ ieftine si aveam obsesia ca ascult calitate mai buna de pe disc.
In acelasi timp practicam si ,,inregistratul” de muzica de la prieteni care aveau discuri originale sau tot benzi/casete. Interesant e ca una nu o concura pe alta. Daca s-ar fi putut, as fi ales mai mult discuri decit ingregistrari pe casete.
Nu era din cauza superconstiintei mele. Pur si simplu nici eu nu intelegeam de ce m-as sinchisi de dreptul de proprietate. Ideea nu imi era straina, dar parca era o notiune de pe alta planeta. Sa nu uitam ca atunci, inainte de 1989 convingerea ca vom muri in comunism si nu vom putea niciodata sa vizitam o tara occidentala era foarte puternica si justificata (in ceeace ma priveste). 1989 a fost un accident care putea sa aibe loc cu mult mai tirziu (vezi Cuba, Coreea).
De fapt, a consuma gratis e tot o trasatura sociala. Oamenii o fac oricind li se ofera o ocazie legala (iar unii, chiar ilegala). In prezent, dezaprob ascultatul de muzica de pe saituri pirat si nu il practic. Daca nu alceva, in situatia subtierii veniturilor in arta, calitatea va avea de suferit. Va fi o mina de amatori, dar carora nu le vei putea pretinde. Sint si alte motive de a nu folosi produse pirat, nu le mai enumar. In acelasi timp, folosesc radio sau youtube ca ,,arhiva” pentru a-mi reimprospata memoria in istoria muzicii rock si ascult sau vad, bineinteles. Poate comit o eroare, dar daca nu ma insel, tot ce e pe youtube e filtrat de tentative ilegale.
Referitor la ,,politica” youtube mi s-au intimpalat doua lucruri cam bizare.
Primul a fost cind am filmat pe un cintaret pe strada (foarte talentat) cintind o piesa de Elton John. Am vrut sa public filmuletul pe youtube, la care imediat am primit niste mesaje foarte amenintatoare de la acestia. Am renunta, bineinteles.
Dupa aceea, am filmat o nepotica care in propriul apartament dansa dupa o piesa clasica care se dadea la tv. Am vrut sa pun filmultetul pe youtube (pentru acces privat, la cunostinte). De data asta am primit o atentionare serioasa de tot. Softul lor a identificat fundalul muzical care venea din televizorul meu in momentul filmarii pe care o faceam si am fost acuzat de tentativa de distribuire ilegala. Am ramas cu gura cascata, chiar daca inteleg si aprob principiul. Vazusem doar nenumarate filmari puse pe youtube cu lume care interpreteaza piesele altora, cu filmari de pe strada etc.
Nu mi-a pasat nici de asta. Dar youtube a conditionat mentinerea contului meu de obligatia ca eu sa parcurg o instruire (in forma timpita si puerila de desene animate) ca sa ,,pricep” ce e acela drept de autor. Am facut-o si pe asta, dar am renuntat sa mai pun ceva pe youtube. Nu am nici nevoie si nici nu merita osteneala.
Aveam si cunostinte care inregistrau cite o caseta intreaga de muzica pop/rock/disco si o vindeau in serie. Poate ca am cumparat vreodata si asa ceva, nu mai tin minte.
La fel, aveam cunostinte care faceau la fel ca si mine, cumparind sau inregistrind muzica pe gratis, dupa ocazie si inspiratie. Exista si o piata, as spune, chiar daca la fel de adevarat sa consuma foarte mult pe gratis.
N.B. Acum aflindu
In liceu ne hraneam cu carti interzise cum ar fi Darkness at noon. La Politehnica aveam un cerc de anti- care povesteau bancuri bineinteles reactionare pentru a contracara sedintele sindicale (ca studenti!!!) in care se urla isteric Slava lui Stalin. Sedintele se tineau seara pana la 9-10pm ca sa vi acasa ultra-obosit, presupun ca sa nu cumva mai simti nevoia sa gandesti. Stabii erau imbracati in paltoane albastre furate dela Joint din USA pentru populatia evreiasca saracita dupa razboi. Nu aveam nevoie de filme, viata insasi era ca un „horror movie”. Si acum democratia domneste in Romania. Oricat as critica, am impresia ca totusi se schimba in tara si pungasii din parlament simt caldura.