Am un vecin, nu-l cunosc prea bine, s-a mutat la noi în bloc în urmă cu doi sau trei sau patru ani şi locuieşte, dacă nu mă înşel, la etajul unu, trei sau patru, în orice caz cam pe acolo. Om cumsecade, liniştit, dovadă că nici nu ştiu prea multe despre el, nici măcar despre nevastă-sa, care e grasă, casnică, mărunţică, poartă basmale înflorate şi o cheamă Iona.
Ei, şi în urmă cu câteva săptămâni, omul a sunat la uşa noastră, scuze că vă deranjez, mi-a spus, vreau să vă invit la nuntă, îmi mărit o fiică şi poftiţi, vă rog, neapărat, la data de, la sala cutare.
L-am felicitat, i-am spus să fie într-un ceas bun, habar nu aveam că are o fiică, i-am promis că venim la nuntă, cum să refuzi un vecin, se poate?!
A doua zi mi-am făcut drum la Manole:
– Ascultă, i-am spus, ce facem cu Şarabi, vecinul cu nunta? Mergeţi?
– Poţi să nu te duci? E un om cumsecade, plăteşte liftul şi curăţenia… Ştii cum sunt ăştia, orientalii, au un cod al onoarei grozav. Dacă l-ai cinstit cu o vorbă, e în stare să se bată pentru tine, dar dacă l-ai jignit, chiar fără să vrei, gata! ţi-ai cumpărat un duşman, nu te mai spală toate apele deşertului…
Manole are dreptate.
– Ştii ceva? zic, dacă mergeţi voi, venim şi noi, stăm la masă, poate vin şi alţi vecini, ne-om descurca cumva…
Aşa că în seara cu pricina ne-am înfiinţat la saloanele Trandafirul, eleganţi, cu cecurile respective şi urările de până la o sută două zeci. Am păşit pragul sălii în lumina orbitoare a reflectoarelor aţintite asupra noastră şi în sunetele orchestrei. Am strâns nişte mâini, ne-am pupat formal cu o doamnă, probabil mama mirelui, cu un domn, probabil tatăl mirelui şi cu încă nişte persoane transpirate, că ăştia au familii mari. Unde e Şarabi? am întrebat şi mi-au făcut semn că sus, ştii cum e obiceiul, probabil că părinţii fetei trebuie s-o aducă pe mireasă mai tîrziu, i-am explicat eu lui Manole. Aveau un bufet foarte bine aranjat, hai să ne retragem decent într-acolo…
Am luat loc apoi la o masa de opt, s-au mai aşezat nişte persoane, poţi să te lupţi reţinând scaune?
Meniul era foarte bun, cu salate la început, o chiflă împletită, băuturile la discreţie, peşte sau ruladă, o jumătate de sfert de pasăre, murături asortate, am uitat ceva?, nişte prăjiturele, cafeluţe, cui îi trebuie mai mult seara, când se recomandă un iaurt degresat şi un biscuit cu vitamine?
Eu nu m-am prins, dar Manole, la un moment dat, cam pe la spartul petrecerii, îmi zice:
– Dacă n-aş şti precis că e o nuntă, aproape aş crede că-i un botez. Şi dacă nu aş sti precis că ne-a invitat vecinul, aproape aş putea jura că e nunta altcuiva…!
Am rămas cu un castravete murat în aer, de mirare. M-am uitat atent în jur şi nu am recunoscut pe nimeni. Şarabi, fire-ar să fie, încă nu apăruse. Dar dacă e nunta altuia?
– Hai s-o întindem, am spus eu strategic. Până nu ne iau ăştia de intruşi…
– Fără panică, a decretat Manole, la urma urmelor, am plătit cinstit, nu? Întâi femeile, strecuraţi-vă discret, ca şi cum aţi merge la toaletă…
* * *
Şarabi nu a acceptat explicaţia noastră cinstită.
Nunta era la etajul de sus, iar botezul ălora – la parter. Era imposibil de confundat! spune el.
Şi asta nu ar fi nimic. Absolut neîmbunat, povesteşte tuturor:
– Eu nu am obligaţii faţă de ei, abia dacă ştiu la ce etaj locuiesc… I-am invitat ca să nu spună cumva că mă ţin mândru… N-aveau decât să nu vină… Dar să inventeze aşa o scuză primitivă. Pardon!