Case pe strada George EnescuAm pornit-o de pe Calea Victoriei, din dreptul Bisericii Albe. Voiam sa revad casele pe care le stiam de amar de vreme – blocul in care am locuit in copilarie este foarte aproape.
O strada incarcata de istorie mare si mica. Oameni si intamplari dintr-un trecut indepartat, dintr-un trecut din ce in ce mai apropiat, dintr-un trecut recent, din anii nostri. Fiecare epoca si-a pus pecetea aici, in avalansa de nume care s-au perindat pe placile indicatoare ale strazii, in alaturarea aiuritoare de case batranesti, de vile si de blocuri; blocuri interbelice, blocuri din anii saizeci, blocuri din anii saptezeci; fiecare casa si-a trait un destin ale ei, care s-a tot schimbat si care se desfasoara mai departe cu intorsaturi neasteptate.
Sirul de intamplari incepe cu mult inainte sa apara strada aceasta. In fata Bisericii Albe s-a petrecut un moment dramatic din viata lui Mihai Viteazul. Nu era inca domnitor, doar Ban al Craiovei, fusese osandit la moarte, pedeapsa trebuia sa fie indeplinita in fata bisericii. S-a comportat cu multa demnitate, multimea a fost castigata de darzenia lui. Ziua de osanda a devenit atunci o zi a triumfului.
Istorii vechi, aburite de legenda. Si apoi alte si alte intamplari, de-a lungul vremii, pana la istoriile zilei de azi, aburite de zvonuri.
Iar casele, si oamenii, si intamplarile, se amesteca in sufletul meu cu oamenii pe care i-am cunoscut, si cu intamplarile la care am fost eu martor.
Cladirea aflata in spatele Bisericii Albe: astazi este sediul UNITER. Am intrat acolo odata prin 1997 sau 1998. Stiam ca in 1989 fusese vila lui Zoe Ceausescu, dar pentru mine locul insemna altceva: o colega de clasa locuise acolo, candva de mult. O fata inalta si bruneta, foarte serioasa, care venea la fiecare serbare scolara pe scena liceului si canta la pian. Era plecata de mult de tot din Romania, iar acum ma aflam prima oara in casa in care ea locuise odata si priveam uimit camerele imense, incercand sa mi-o imaginez acolo.
Un pic mai departe, pe acelasi trotuar, un bloc mic, numai trei etaje, superb prin echilibrul solutiei arhitectonice. Construit probabil prin anii treizeci. O cladire in acelasi timp cocheta si riguroasa: nici un element arhitectonic nu este de prisos. Si o alta amintire, tot o colega de scoala. Treceam pe acolo cu alti baieti, colega a aparut odata la una din ferestrele blocului si a strigat voioasa dupa noi.
Pe trotuarul celalalt se afla Intrarea Biserica Alba, care duce in spatele blocurilor din Piata Amzei. Pe colt era restaurantul Caviar. A disparut de mult, a fost inlocuit de un atelier de arte grafice, care s-ar putea sa fie acolo si astazi. Usa este inchisa si acoperita de o perdea groasa.
Si imi amintesc de un baiat care avea vreo cinci sau sase ani si intrase din greseala la Caviar. S-a speriat si a inceput sa planga. Un domn a zambit si l-a poftit la masa. Nu a vrut sa stea. Plangea mai departe. Domnul i-a oferit un pahar de sifon. Nu a vrut sa il bea. Se speriase ca va deveni de acum betiv. Domnul l-a intrebat unde locuieste. Statea aproape, asa ca domnul l-a luat de mana si l-a condus acasa. Pe drum au vorbit de una, de alta, ca niste barbati ce erau.
De cate ori treceam prin fata Caviarului, vechea amintire imi revenea, si priveam inspre inauntru ca spre un alt taram, un loc in care caviarul, sampania, vinul sau coniacul se amestecau in fum de tigari si poate in sunetul unei mici formatii de jazz, un taram de nisipuri miscatoare in care toate certitudinile de afara deveneau relative. Sigur ca de vina era amintirea aceea de demult, care imbraca locul intr-o sugestie de paradis pervers, am reintrat dupa multi ani, eram de acum inginer si lucram pe un santier, am fost acolo cativa colegi si colege, era un local la fel de cuminte sau de nazdravan ca orice alt local.
M-au trezit din amintiri doi tineri care mi-au aratat ramasitele unei case pe care o stiusem. Distrusa de un incendiu acum cativa ani. In spate fusese odata o curte imensa ocupata de camionari, pe care i-am apucat in copilarie. Pe vremea aceea camioanele erau cu cai, bine inteles. Acum se vedeau blocurile din Piata Amzei.
Baiatul acela mic vazuse intr-o seara o batrana sprijinita de gardul casei si se oprise milos sa o intrebe daca are nevoie de ceva. Batrana daduse din cap ca nu. Baiatul scosese un leu, dar batrana era pur si simplu o doamna care obosise si dorea sa se odihneasca un pic.
Cei doi tineri ma vazusera cu aparatul de fotografiat in mana: domnule, faceti-i o poza si casei asteia. Ce bafta au unii! I-a luat casa foc si nu-l mai doare capul, traieste boiereste din asigurari! Casa asta, domnule, este o minune a tranzitiei: fa-ma doamne cu noroc si arunca-ma in foc!
Cred ca odata de mult strada se numea Alexandru Lahovary. Cred, pentru ca incepe din Piata Lahovary. Nu am apucat-o cu numele de demult. Prin anii cinzeci strada se numea Kuibisev. Tarziu de tot am aflat un pic mai multe despre Kuibisev. Stiam vag ca a fost unul din activistii mai de seama ai Partidului Bolsevic; mai bine zis banuiam, pentru ca asta era singura explicatie pentru care o strada putea primi in anii aceia numele de Kuibisev. A fost intr-adevar unul din secretarii Comitetului lor Central prin anii douazeci, cu alte cuvinte unul din adjunctii lui Stalin. Mai multe nu stiu despre el. De curand am dat pe web de un video cu imagini de la funeraliile lui, in 1935. Mi-am inchipuit ca era un video alcatuit de vreun nostalgic, insa alaturi era alt video, cu vizita lui Molotov la Berlin, in 1939. Asadar autorul parea sa fie mai curand cineva care incerca sa inteleaga mai bine epoca, in toate intorsaturile si toate dedesubturile.
La un moment dat strada a incetat sa mai fie Kuibisev si a devenit strada Cosmonautilor si asa a ramas pana dupa 1989, cand a capatat numele pe care il poarta azi, George Enescu.
Cand s-o fi construit casa aceasta? Cred ca pana in Primul Razboi Mondial. Am trecut de atatea ori pe langa ea si parea imbatranita si nostalgica. Acum jos este o cafenea, iar la etaj o firma. Frumusetea casei este acum pusa in valoare, dar parca nu mai apartine epocii in care s-a nascut. Trecutul ei este imbracat de prezent cu o nota de siguranta de sine usor aroganta. Si totusi, frumusetea nativa a casei reuseste sa domine.
Pe trotuarul celalat, Casa Veche.
Pare sa fi fost pe vremuri o gospodarie mare de tot, alaturi de curtea din stanga mai era o curte in spate, cu tot soiul de acareturi – un gang de pe strada Mendeleev te conduce la curtea aceea, azi impartita de cladirile care au mai aparut intre timp. Va fi fost aici acum doua sute de ani vreun caravanserai la care opreau negustorii, isi dejugau carutele si stateau la taifas, in timp ce fierarii si potcovarii purtau de grija la ce era de reparat? Vor fi fost acolo grajduri si magazii? Poate aici erau lasate oarece marfuri, la pastrare, sau pentru a fi revandute. Poate erau cuptoare cu vetre mari, pentru pita, poate pivnita adapostea butoaiele de vin si de tuica? Poate erau aici sfaturi de taina, sau poate unii isi depanau povestile, pe care altii le ascultau cu ochii mijiti de oboseala drumului si de aburul vinului. Cine sa mai stie?
Acum este acolo un restaurant cu specific italienesc, asa ca am inchis ochii sa imi inchipui ce era pe la 1800. Numai ca ochii mintii mi-au desfasurat o alta priveliste. In anii cinzeci aici era printre altele si un mic magazin unde se vindea iaurt. Iar pe perete era un afis nostim: un mos vanjos, cu o barba alba uriasa, cu obraji rumeni, un soi de cowboy vesel, statea rezemat in afis de o tejghea, cu un borcan de iaurt in mana. Cine cu iaurt se hraneste, 104 ani traieste, glasuia afisul.
Am deschis ochii, si mi-am amintit de covrigaria care a fost la inceputul anilor nouazeci, inlocuita apoi de restaurant.
Si atunci am inceput sa inteleg. Am inceput sa inteleg dece mi-a fost atat de greu sa scriu despre toate acestea in asa fel incat sa se lege intre ele.
Pentru ca fiecare epoca isi are vocea ei, iar vocile acestea creaza o polifonie bizara, fara nici un fel de randuiala, fara nici un fel de disciplina. Aceeasi casa se metamorfozeaza continuu, inainte si inapoi in timp, fiecare epoca isi canta povestea ei, iar infasuratoarea pare sa fie sirul propriilor amintiri.
Si pana la urma strada aceasta incepe sa imi arate ce sunt de fapt Bucurestii: un oras in contrapunct.