ACUM.TV

Ca de obicei, summit-urile NATO sînt însoţite de o literatură savantă care caută să explice de ce situaţia e mai complexă ca niciodată şi de ce numai măsurile recomandate de cutare analist sau centru de cercetări pot salva lumea. Publicul larg înţelege că e ceva important la mijloc, dar nu e dator şi nici nu poate pricepe savantlîcul strategico-militar în care se scaldă specialiştii.

Summit-ul NATO din 8-9 iulie, de la Varşovia, e de pildă, precedat de analize care se folosesc aproape invariabil de A2/AD. Această prescurtare misterioasă înseamnă, în jargon militar, „Anti-Access/Area Denial”. Sau, foarte simplu spus, capacitatea unei puteri militare de a izola un teritoriu din afara graniţelor ei şi de a bloca accesul altor puteri militare. Insistenţa cu care e folosit acest concept e măcar în parte datorată operaţiilor militare şi cibernetice ruseşti în trei zone mari: zona Mării Baltice, zona Mării Negre şi acea zonă a Orientului Mijlociu cunoscută sub numele de Levant (aproximativ, Turcia, Siria, Liban, vestul Iraq-ului). E limpede că îngrijorarea alianţei NATO are temeiuri. Rusia lucrează masiv pe plan militar în toate aceste trei zone. Prima mişcare gravă a avut loc în 2014, chiar înaintea summit-ului NATO din Ţara Galilor, cînd Crimeea a fost anexată după o incursiune militară mascată, însoţită de operaţii de dezinformare şi propagandă pe scară largă.

Dacă dăm la o parte jargonul militar, lucrurile se limpezesc. Pînă la urmă, toată situaţia care precede summit-ul NATO de la Varşovia poate fi descrisă, destul de corect, în termeni accesibili unui public larg. Primul lucru care trebuie spus e că NATO are o problemă formidabilă în Est, după o lungă perioadă de acalmie. În ultimii aproape 70 de ani, umbrela americană care dă cea mai mare parte a sistemului NATO, a protejat dezvoltarea Comunităţii şi, mai apoi, a Uniunii Europene. După 1990, această direcţie NATO a continuat, un timp, şi s-a extins, chiar, prin admiterea statelor din Estul Europei.

În urmă cu zece ani, odată cu noua politică militară şi externă lansată de Vladimir Putin, situaţia s-a schimbat radical. Rusia a pus la încercare aranjamentele post-sovietice, în Georgia şi Ucraina. Presiunile asupra statelor baltice au luat un caracter provocator şi sistematic. Marea Neagră a devenit un spaţiu de influenţă militară rusă crescîndă. Intervenţia rusă în Siria a răsturnat fulgerător starea de fapt din Orientul Mijlociu. Mai puţin observat, dar extem de important, e programul de înzestrare şi modernizare militară conceput pe durata a zece ani, cu un cost general estimat la 700 de miliarde de dolari.

Toate aceste mutări au pus alianţa NATO în faţa unei situaţii complet diferite de obişnuinţele şi obiectivele ultimilor aproape 70 de ani. Schimbarea e cu atît mai derutantă cu cît a intervenit într-un moment de restructurare a alianţei NATO, care nu mai e acum un club militar occidental ci o organizaţie care conţine o componentă vestică şi una estică şi are o frontieră foarte lungă cu Federaţia Rusă. De aici, probleme care se adună şi îşi caută, încă, rezolvarea. Summit-ul NATO de la Varşovia va trebui să le facă faţă. În plus, summit-ul de la Varşovia începe la doar două săptămîni după, probabil, cel mai mare şoc înregistrat de Europa în ultimele decenii: Marea Britanie a decis, prin vot popular, să părăseacă Uniunea Eurpeană.

Provocările repetate ale Rusiei la frontierele alianţei NATO, implicarea armată rusă în Siria, şi despărţirea Marii Britanii de UE sînt un cumul de crize mai mare decît suma problemelor cu care NATO s-a confruntat în ultimele cîteva decenii. Primul efect e de observat într-o diferenţă naturală de atitudine care presează, însă, nefast din interiorul Alianţei. Astfel, NATO e împărţit deja destul de clar între clasici şi noi veniţi. Nu în funcţie de vechime, ci în funcţie de interese. Pentru statele membre NATO din Est, de la frontiera cu Rusia, NATO înseamnă garanţii teritoriale. Tema susţinută constant de Polonia şi statele baltice e prezenţa trupelor NATO pe teritoriul naţional.

Membrii clasici ai Alianţei, în primul rînd Germania, Franţa şi, în mai mică măsură, Marea Britanie, au o percepţie net diferită. Pentru clasici, alianţa NATO e o valoare, nu o formă de acţiune. Prezenţa fizică la frontiera de Est nu e exclusă, dar nu e nici o prioritate. În plus, politica externă şi militară a Germaniei e destul de evident dominată de vechea problemă a prudenţei faţă de Rusia. Ministrul de externe german Steinmeier nu a ezitat să se pronunţe public împotriva manevrelor NATO în Polonia, pe motiv că agitaţia şi zgomotul NATO ar putea deranja Rusia. Statele Unite, autoritate indiscutabilă în Alianţă, sînt solicitate intens de tensiunile din Orientul Mijlociu şi, mai ales, de agitaţia militară chineză în Pacific. Agenda strategică americană nu se mai restrînge la Europa şi Rusia. Statele Unite nu au uitat Europa de Est, dar nu par decise să se implice major în zonă.

Criza declanşată de referendumul prin care Marea Britanie a decis să părăsească UE a complicat lucrurile, dar mult mai puţin decît ar fi de crezut. Marea Britanie rămîne în NATO, în Consiliul de Securitate, şi continuă să fie o prezenţă pe flancul de Est al Alianţei. În ultima vreme, a apărut ideea după care desprinderea Marii Britanii de UE e un mare cîştig pentru Rusia. Astfel, despărţirea Marea Britanie-UE ar slăbi capacitatea strategică a Europei şi ar face, astfel, un serviciu major Rusiei. Ideea e atrăgătoare, dar nu are temeiuri. Despărţirea de UE nu scoate Marea Britanie din NATO şi nu îi suspendă angajamentul pe flancul de Est. Situaţia s-ar putea deteriora numai dacă UE doreşte sau reuşeşte involuntar aşa ceva. Un tratament ostil în viitoarele negocieri cu Marea Britanie ar putea provoca reacţii adverse şi, poate, chiar slăbi angajamentul britanic pe continent. Dar aşa ceva e puţin probabil. UE ştie că britanicii sînt, alături de Franţa, singurele puteri militare autentice de pe continent. La Bruxelles trebuie, de asemenea, să fie evident că Marea Britanie e puntea de legătură a UE cu Statele Unite. Asta cu atît mai mult într-un moment în care în Statele Unite a reapărut tentaţia izolaţionistă. Donald Trump vorbeşte deschis de suprimarea sau reducerea prezenţei americane în NATO.

Rezumînd, summit-ul de la Varşovia începe într-un moment plin de dileme. Alianţa NATO e confruntată de ascensiunea agresivă a Rusiei pe frontiera de Est. Însă Alianţa nu dă, celui ce priveşte cu percepţia omului de rînd, senzaţia de angajament major sau iminent. În plus, decalajul de obiective între clasici şi estici e în continuare semnificativ. Cu alte cuvinte, Alianţa are probleme interne de natură politică şi morală. Deocamdată acest cumul de probleme e suportabil. Însă, curînd, Alianţa va trebui să depăşească dilemele, dacă va pusă în situaţia de a acţiona. Sau nu. Dar asta ar însemna un recul şi, posibil, devalorizarea masivă a Alianţei NATO.

Traian Ungureanu, 7-8 iulie 2016

Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.

Acest articol a fost publicat sâmbătă, 9 iulie 2016 la rubrica Polemica.
Puteti urmari ecourile la acesta folosind fluxul RSS 2.0.