Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
În biroul său elegant din apartamentul rezervat la hotelul Astoria, consilierul ambasadei noastre de la Moscova, tovarăşul Pădureţu, mi-a făcut semn să iau loc, apoi mi-a pus repede o întrebare legată de obiectul întâlnirii noastre de azi:
– Ia spune, tovarăşe, cum a fost cu discuţia dumitale cu tovarăşul Spătaru ?
Eram pregătit pentru această întâlnire, aşa că am început să-i relatez cum a decurs discuţia cu aspirantul român:
– Ne-am întâlnit într-o dimineaţă la bufetul căminului nostru.
Consilierul a intervenit cu o întrebare suplimentară:
– V-aţi întâlnit organizat ?
Neînţelegând întrebarea, i-am cerut, la rândul meu, o explicaţie:
– Cum adică „organizat” ?
– Aţi stabilit dinainte să vă întâlniţi ?
– Nu, tovarăşe consilier, am răspuns eu surprins de insinuarea lui: am coborât să-mi iau din căsuţa mea poştală ziarele româneşti la care sunt abonat, apoi am urcat la bufet să mănânc ceva de dimineaţă (în cameră nu mai avem de-ale mâncării). Am luat pe o tavă câte ceva, am plătit, apoi m-am aşezat la o masă unde mai era un român de-al nostru – Damian – şi am început să iau gustarea matinală, aruncându-mi ochii peste titlurile ziarelor. În scurtă vreme a apărut şi Spătaru cu o tavă şi ne-a întrebat dacă sunt libere celelalte două locuri; erau libere, aşa că s-a aşezat şi el pe un scaun. Pe când mânca, m-a întrebat ce mai scriu ziarele.
– Polonia are un nou prim-secretar al partidului: Wladislaw Gomulka; asta scriu.
– Măăă … şi polonezii ăştia ! Se fac de râs nu alta, a afirmat, indignat, Spătaru: ieri la „zdup”, iar acum reales prim-secretar al partidului !
– Este o măsură de democratizare, am observat eu.
– De lărgire a democraţiei socialiste, tovarăşe, m-a corectat consilierul.
– De lărgire a democraţiei socialiste, am reformulat eu aprecierea anterioară. Apoi mi-am continuat relatarea: „L-au arestat, i-au dat ani grei de închisoare, iar acum şi-au dat seama că au greşit şi l-au repus în drepturi”.
– Ce măsură de democratizare, mă ! a ripostat Spătaru. L-au condamnat – atunci în temniţă să rămână, altfel subminează autoritatea partidului !
– Cursul evenimentelor a demonstrat că nu a fost vinovat pentru iniţiativele lui care i-au adus condamnarea, ba dimpotrivă; şi-au dat seama de acest lucru, l-au eliberat din închisoare şi, recunoscându-i meritele, l-au reales în funcţia de prim-secretar. Polonezii au reparat greşala făcută – aşa se petrec lucrurile într-o democraţie !
– Ce democraţie, mă ?! Văd că ţie îţi place democraţia burgheză ! m-a acuzat Spătaru, tam-nisam.
Şi pentru că m-a deranjat afirmaţia lui lipsită de temei, i-am replicat pe acelaşi ton:
– Ba ţie îţi place dictatura de pe vremea lui Stalin !
Asta a fost tot, îmi închei eu relatarea.
Consilierul mi-a mai pus o întrebare precisă:
– Dar despre conducătorii noştri ce-aţi discutat ?
– Am citit cu voce tare titlul dintr-un ziar, în care se spunea că se află într-o vizită în Iugoslavia; ştiţi, era vorba de vizita recentă a conducătorilor noştri în această ţară, am adăugat eu. Apoi am continuat: Spătaru a refuzat să vină la întâlnirea cu tovarăşul Vlase (când era de faţă şi Damian, prezent la discuţia de la bufet); i-a spus pe un ton nervos celui care i-a transmis invitaţia la această întâlnire: „Ia mai duceţi-vă dracului cu discuţia voastră cu tot !”. Damian a lămurit lucrurile: vorbisem despre schimbarea conducătorului partidului din Polonia.
După o scurtă pauză, consilierul mi-a pus o întrebare neaşteptată:
– De ce ai venit dumneata aici, tovarăşe ?
– Să urmez aspirantura, doctoratul de odinioară.
– Să studiezi, da ? a reformulat „tovarăşul consilier” răspunsul meu.
– Da, să studiez, am confirmat eu.
– Atunci de ce te ţii de discuţii neprincipiale, tovarăşe ?
– Iniţial, eu pur şi simplu am reprodus – la întrebarea lui Spătaru – ce scriu ziarele; el a început să-i condamne pe polonezi pentru o acţiune care, în opinia mea, era firească. Spătaru a imprimat o notă polemică unei conversaţii banale, referitoare la informaţiile din ziare. Asta a fost tot în ziua aceea.
– Dar despre Ungaria ce-aţi discutat ? a vrut să ştie consilierul.
– N-am discutat nimic, nu se produsese niciun eveniment deosebit.
– Ulterior ce-aţi discutat ? a insistat interlocutorul meu.
– Când evenimentele din Ungaria au luat amploare, ne-am întâlnit, întâmplător, pe treptele Universităţii: eu urcam, el cobora. M-a întrebat în treacăt, văzând că am ziarele cu mine:
– Ce mai e nou, ce s-a mai întâmplat în Ungaria ?
– În Ungaria sunt mari demonstraţii, i-am răspuns eu; vor schimbări în conducere. Apoi am adăugat: Vezi, dacă n-au acţionat la timp autorităţile, cum s-au complicat lucrurile ?
– Lasă-i în pace, vom vedea mai târziu !
Apoi fiecare şi-a continuat drumul său.
Ca o concluzie a conversaţiei noastre, tovarăşul consilier a făcut o constatare finală:
– Norocul dumitale este că tovarăşii sovietici de la catedră te-au lăudat; au spus că ai obţinut rezultate bune la examene şi că ai început să scrii lucrarea de disertaţie. Conducătorul ştiinţific e mulţumit de activitatea dumitale. Să nu te mai ţii de tot felul de discuţii, tovarăşe !
Tovarăşul consilier Pădureţu mi-a întins apoi câteva file albe şi un stilou, spunându-mi scurt:
– Scrie dumneata o declaraţie ! Povesteşte tot ce mi-ai spus mie.
Iar o declaraţie ? mă întrebam eu nedumerit; mi-am amintit apoi că prietenul meu cu mai multă experienţă mă prevenise în acest sens. Am mai scris o declaraţie despre discuţia de la bufet …
* * *
Am plecat de la această întâlnire revoltat de concluzia consilierului: munca mea asiduă, eforturile mele apreciate de cei îndreptăţiţi însemnau pentru el noroc ! Cuvintele lui finale, pronunţate cu seninătate, insinuau că altfel ar fi fost rău de tot pentru mine … dar am avut noroc. Eram răscolit şi mocneam de indignare …
* * *
Am fost bucuros că am depăşit cu bine incidentul provocat de supărarea Veronicăi. Se părea că a fost o ieşire de moment. Într-o zi după un film în care erau şi scene cu discuţii între soţi, ea a reluat părerile despre soţul „curtenitor şi mereu atent”; am încercat s-o conving că ar trebui să renunţe la idei preconcepute despre „soţul ideal”, întâlnite în cine ştie ce carte. Veronica s-a simţit jignită că-i atribui concepţii de împrumut, preluate necritic; ca o încununare a discuţiei noastre, s-a despărţit de mine supărată, fără să-mi mai spună când ne vom întâlni.
Într-una din zilele următoare am primit carnetul de identitate pentru străini şi ne-am fi putut căsători, dar noi eram supăraţi, iar hotărârea mea cu privire la căsătorie se izbea acum de câteva semne de întrebare referitoare la comportamentul ei neaşteptat.
Veronica n-a mai apărut, peste două zile, la locul întâlnirii, ca altădată, iar eu nu m-am dus apoi s-o caut la cămin, cum poate se aştepta ea – nu voiam să-i încurajez asemenea gesturi.
La o săptămână de la această nouă supărare, am fost chemat în holul căminului unde locuiam. Acolo, cine era ? Veronica …
– Cum poţi să laşi să treacă o săptămână fără să mă cauţi ? m-a interpelat ea, părând că ia totul în glumă.
– Cum de ai venit tu prima ?
– Dacă tu n-ai venit …
Abia mai târziu mi-a explicat ce a determinat-o să facă ea primul pas. Cu o zi înainte, fusese la mătuşa ei. Pe drum a zărit o pereche de îndrăgostiţi; i s-a părut că băiatul, care-şi petrecuse mâna peste mijlocul fetei, eram eu. Parcă i s-au retezat picioarele ! A trebuit să se rezeme de balustrada de granit ce străjuieşte cheiul Nevei. A fost un sentiment chinuitor, pe care nu-l mai cunoscuse; avea senzaţia că totul se prăbuşeşte în jur. La un moment dat, perechea s-a întors şi Veronica a văzut că greşise. Dar n-a mai putut aştepta: m-a căutat !
În ziua aceea am plecat împreună la plimbare; Veronica mi-a spus, într-un moment de bună dispoziţie:
– Nu trebuie să fii afectat de un capriciu ! Tu vezi că, dacă nu le dai atenţie, trec repede …
– Adică într-o săptămână ! i-am replicat eu.
Întâlnirile noastre au fost apoi mai calme, dar după puţin timp, tot în cursul unei plimbări, am constatat din nou că Veronica nu prea vorbeşte. Atunci, am tăcut şi eu. La despărţire, i-am cerut să-mi explice cauza supărării ei din seara aceea. Mi-a adus acuzaţiile cunoscute: m-aş fi schimbat în ultimul timp, sunt prea sigur de mine etc. La rândul meu, am susţinut că ea s-a schimbat : i-am amintit că, înainte, nu reacţiona în felul acesta când era nemulţumită, acum de ce nu spune clar ce doreşte ? Probabil, pentru că vrea o căsătorie perfectă, chiar din prima zi. Am încercat s-o fac să înţeleagă că ea parcurge o criză de adaptare – aceasta era explicaţia pe care o găseam atunci: am hotărât să ne căsătorim, dar a apărut o întârziere neprevăzută cu carnetul de identitate, suntem ocupaţi cu studiile şi nu avem independenţa materială necesară întemeierii unei căsnicii, aşa cum am dorit-o noi … S-a aşteptat, probabil, la schimbări spectaculoase de la început; îi cer Veronicăi mai multă înţelegere faţă de situaţia în care ne aflăm, o rog să facă un efort de adaptare, insist să renunţe la supărări şi capricii, ca cele din seara aceasta şi din altele.
În cele din urmă, Veronica face o promisiune: vor fi mai rare !
Îmi multiplic argumentele, insist să renunţe definitiv la ele; ea încearcă să „teoretizeze”:
– Aşa trebuie să fie femeile, să simtă şi ele că sunt iubite ! Este singurul lucru deosebit pe care-l cer de la tine acum: să-mi treci cu vederea asemenea capricii …
– Nu, te rog, nu încerca să legi destinul nostru de capricii !
– Aşa, din când în când, trebuie să le treci cu vederea. E un tribut pe care fiecare bărbat trebuie să-l plătească unei femei frumoase …
– Ei bine, înţelege, eu nu pot plăti acest tribut ! Aştept, din partea ta o atmosferă calmă, lipsită de seisme inutile. Aşa ceva ne lipseşte nouă ? De capricii avem nevoie, pentru asta doresc să fiu alături de tine? Poate că tu vrei să fii, uneori, alintată – am continuat eu –, dar există alte modalităţi de a satisface asemenea dorinţe justificate; ştiu că nu prea ai fost răsfăţată de soartă. Dar, gândeşte-te că şi eu aştept manifestări de afecţiune din partea ta, trebuie să fim unul pentru altul un liman al prieteniei, al căldurii sufleteşti …
Buna înţelegere care s-a instalat între mine şi Veronica în urma acestei discuţii a durat câteva săptămâni.
Într-o seară, când ne aflam la teatru, am spus în mod spontan, într-o pauză, despre o necunoscută:
– Ce elegantă e femeia asta !
– Ţie numai altele ţi se par elegante şi frumoase; eu am să plec ! a replicat, supărată Veronica.
Mi-am cerut scuze şi am rugat-o să rămână, am insistat. Până la urmă, ea n-a plecat.
Şi în alte împrejurări Veronica a început să mă ameninţe cu plecarea, când nu-i convenea ceva, dar eu am găsit remediul: afişam indiferenţă ! De câte ori Veronica mă ameninţa cu plecarea, îi spuneam:
– Cred că voi reuşi să îndur şi această lovitură a soartei !
În momentul în care mă ofeream s-o conduc până la garderobă, dacă eram la teatru, sau până la prima staţie de autobuz, dacă ne plimbam pe stradă sau în parc, Veronica se răzgândea.
Sesizând, în curând, tactica mea, ea nu mai ameninţa cu întreruperea plimbării sau cu plecarea, ci refuza să mai vorbească !
Supărările îşi au farmecul lor pentru îndrăgostiţi. Împăcarea, după ceartă, aduce cu sine o efuziune sentimentală, o izbucnire mai puternică a dragostei ! Dar, când supărările devin obicei, când frecvenţa lor începe aproape să coincidă cu frecvenţa întâlnirilor, efectul lor nu mai poate fi favorabil dragostei …
Am avut totuşi multă răbdare şi răbdarea pare, uneori, o slăbiciune. Aveam răbdare, pentru că am crezut în Veronica, am făcut din ea un mit …
Legile psihologiei umane devin, în anumite situaţii, adevărate anomalii. Eu o iubeam, aveam încredere în Veronica, ea mă iubea, dar se voia iubită mai mult; de aici izvorau gesturi care subminau prietenia noastră. Eu începusem să mă tem de capriciile ei, să mă tem că ele ar putea constitui indicii ale unor trăsături de caracter care nu se manifestaseră până atunci; aceste gânduri mă preocupau serios acum …