23 Decembrie 1996
Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.
24 Decembrie 1996
Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.
24 Decembrie 1996
Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.
Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.