lui Mircea Ivănescu
Eu nu am voie să scriu, nici măcar să vorbesc,
despre mopete, denisa, cuţitul de argint,
cum a făcut-o el, mult mai bine – pe când
unii descriau pervazul cu pisici printre
romanele poliţiste pe care le scria femeia aceea:
mi-a lipsit o cameră ca a lui, serile anilor
prin care trebuia să treci aplecat şi citind,
dar uneori ni se atingeau degetele pe tarabe
de cărţi, prin rafturi de anticariat – sacoşele
depuse la intrare şi conţinutul lor uşor de ghicit,
precum un trup sub o haină prea strâmtă,
foşneau din senin şi atunci
toţi le priveau cu un reproş –
polimeri tulburători ai liniştii noastre,
voi nu veţi putrezi niciodată,
sau aleea unui parc ce a cunoscut zile mai bune,
cu bănci cocoşate pe care aşterneai un ziar
şi puteai să-ţi imaginezi o trăsură – ştii,
din care să coboare o doamnă înaltă şi totuşi
fragilă – căreia să-i ţii degetele galant,
care să ştie să asculte povestea sau visul
amintit – un abur pe lentile, o estompă
ce ascunde înscrisul de pe coaja mestecenilor,
conturul de argint al statuii – după o vreme
să te întorci printre cărţile tale şi iar
lângă maşina de scris să îţi surâdă
liniştitor, tăcut şi impalpabil,
ceva despre care se vorbea uneori, se scria
şi în care puteai să mai crezi.