Continuare. V. partea I-a aici
Până în acel moment cei puţini exercitau spolierea legală asupra celor mulţi, aşa cum se observă la popoarele la care dreptul de a legifera este concentrat în câteva mâini. Dar de îndată ce acest drept devine universal, echilibrul se va căuta în spolierea universală. În loc de a se extirpa nedreptatea din societate, ea se generalizează. Îndată ce clasele dezmoştenite îşi capătă drepturile politice, primul lor gând nu este de a se elibera de spoliere (acest obiectiv ar necesita un nivel de cultură pe care acestea nu-l pot avea), ci de a organiza, împotriva altor clase şi chiar în detrimentul lor propriu, un sistem de represalii, ca şi cum ar fi necesar ca, înainte ca domnia dreptăţii să se instaureze, fiecare să sufere o cruntă pedeapsă, unii pentru răul pe care l-au făcut, alţii pentru ignoranţa lor.
Cum să recunoaştem spolierea legală? Foarte simplu. Trebuie să examinăm dacă legea ia de la unii ceea ce le aparţine, pentru a da altora ceea ce nu le aparţine. Trebuie să examinăm dacă legea îndeplineşte, în folosul unui cetăţean şi în detrimentul altora, un act pe care acest cetăţean n-ar putea să-l înfăptuiască el însuşi fără a recurge la crimă. Grăbiţi-vă să abrogaţi această lege. Ea nu este numai o nedreptate, ea este o sursă fecundă de alte nedreptăţi; căci ea atrage represalii, iar dacă nu sunteţi atenţi, faptul excepţional se va întinde, se va multiplica şi va deveni sistematic. Fără îndoială, beneficiarul va vocifera strident, va invoca drepturile dobândite. El va afirma că statul datorează protecţie şi încurajare industriei sale, va pretinde că este bine ca statul să-l îmbogăţească, pentru că, fiind mai bogat, el va cheltui mai mult, răspândind astfel o ploaie de salarii asupra bieţilor muncitori. Feriţi-vă să daţi ascultare acestui sofism, căci tocmai prin sistematizarea acestor argumente se va sistematiza spolierea legală.
Este ceea ce s-a întâmplat. Himera zilei este de a îmbogăţi toate clasele unele pe spinarea celorlalte; este de a generaliza spolierea sub pretextul de a o organiza. Ori, spolierea legală poate să se exercite într-o multitudine infinită de moduri; de unde, o multitudine infinită de planuri de organizare: tarife vamale, protecţie, prime, subvenţii, încurajări, impozit progresiv, învăţământ gratuit, drept la muncă, drept la profit, drept la salariu, drept la asistenţă socială, drept la instrumente de muncă, gratuitatea creditului, etc., etc. Şi ansamblul tuturor acestor planuri care au în comun spolierea legală, ia numele de socialism.
Ori, socialismului astfel definit, formând un corp de doctrină, ce alt război vreţi să i se declare dacă nu tot un război de doctrină? Dacă găsiţi această doctrină falsă, absurdă, abominabilă, combateţi-o. Aceasta vă va fi cu atât mai uşor cu cât ea este mai falsă, mai absurdă, mai abominabilă. Mai ales, dacă vreţi să fiţi tari, începeţi prin a extirpa din legislaţia voastră tot ceea ce a putut să se strecoare în ea din socialism, iar opera nu este uşoară.
I s-a reproşat d-lui de Montalambert că a vrut să combată socialismul prin utilizarea forţei brute. Este un reproş de care trebuie să fie scutit, căci el a spus textual: „Trebuie să declarăm socialismului un război care să fie compatibil cu legea, onoarea şi dreptatea”.
Dar cum de nu îşi dă seama d-l de Montalambert că se plasează într-un cerc vicios? Vreţi să combateţi socialismul cu ajutorul legii? Dar socialismul invocă tocmai legea. El nu aspiră la spolierea extralegală, ci la spolierea legală. El intenţionează să-şi facă un instrument din legea însăşi, la fel ca monopoliştii de toate felurile; şi odată ce va avea legea de partea lui, cum vreţi s-o întoarcă împotriva lui? Cum vreţi să-l plasaţi sub jurisdicţia tribunalelor voastre, jandarmilor şi închisorilor voastre?
Şi în situaţia aceasta, ce faceţi? Vreţi să-l împiedicaţi să participe la întocmirea legilor. Vreţi să-i împiedicaţi pe socialişti să intre în Palatul Legislativ. Nu veţi reuşi, v-o spun, atâta timp cât înăuntru se va legifera pe principiul spolierii legale. Este prea nedrept, prea absurd.
Trebuie neapărat ca această problemă a spolierii legale să fie rezolvată, şi nu sunt decât trei soluţii:
– Ca cei puţini săi spolieze pe cei mulţi;
– Ca toată lumea să spolieze toată lumea;
– Ca nimeni să nu spolieze pe nimeni.
Spoliere parţială, spoliere universală, absenţa spolierii, avem de ales. Lege nu poate urmări decât unul din aceste trei rezultate.
Spolierea parţială este sistemul care a prevalat atâta timp cât electoratul a fost şi el parţial, sistem la care se revine pentru a evita invazia socialismului.
Spolierea universală este sistemul care ne-a ameninţat în momentul în care electoratul a devenit universal, masa concepând ideea de a legifera pe acelaşi principiu ca al legislatorilor anteriori.
Absenţa spolierii este principiul de dreptate, de pace, de ordine, de stabilitate, de conciliere, de bun simţ, pe care îl voi proclama cu toată puterea, vai, întrutotul insuficientă, a plămânilor mei, până la ultima mea suflare.
Şi, sincer vorbind, se poate cere altceva legii? Poate oare legea, care implică în mod necesar utilizarea forţei, să fie folosită raţional la altceva decât protejarea dreptului fiecăruia? Nu este posibil să extinzi legea dincolo de scopul acesta, fără să o perverteşti şi, prin urmare, fără să întorci forţa împotriva dreptului. Şi cum aceasta este cea mai funestă, cea mai ilogică perturbare socială pe care ne-o putem imagina, trebuie să recunoaştem că adevărata soluţie, atât de mult căutată, este cuprinsă în aceste simple cuvinte: LEGEA ESTE DREPTATEA ORGANIZATĂ.
Ori, trebuie să remarcăm următoarele: a organiza dreptatea prin lege, adică prin forţă, exclude ideea de a organiza prin lege sau prin forţă vreo manifestare a activităţii umane: muncă, agricultură, caritate, comerţ, industrie, învăţământ, artă, religie. Organizarea prin lege a uneia din aceste activităţi ar duce inevitabil la distrugerea organizării esenţiale – justiţia. Că ci, într-adevăr, cum să ne imaginăm că am putea folosi forţa împotriva libertăţii cetăţenilor fără a o folosi în acelaşi timp împotriva dreptăţii, acţionând astfel împotriva scopului său însuşi.
Aici mă izbesc de cea mai răspândită dintre prejudecăţile epocii noastre. Nu vrem doar ca legea să fie dreaptă; vrem ca ea să fie şi filantropică. Nu ne mulţumim ca ea să garanteze fiecărui cetăţean exercitarea liberă şi inofensivă a facultăţilor sale, aplicate dezvoltării sale fizice, intelectuale şi morale; cerem de la ea să reverse direct asupra întregii naţiuni bunăstarea, educaţia şi moralitatea. Aceasta este latura ademenitoare a socialismului.
Dar, v-o repet, aceste două misiuni ale legii se contrazic. Trebuie să alegem. Cetăţeanul nu poate în acelaşi timp să fie liber şi să nu fie. Dl de Lamartine îmi scria într-o zi: „Doctrina dv. nu este decât jumătate din programul meu; dv. v-aţi oprit la libertate, eu am ajuns la fraternitate”. Eu i-am răspuns: „A doua jumătate a programului dv. o va distruge pe prima”.
Şi, într-adevăr, îmi este cu totul imposibil de a despărţi cuvântul fraternitate de cuvântul benevol. Îmi este cu totul imposibil să concep fraternitatea aplicată prin lege, fără ca libertatea să fie distrusă prin lege, iar dreptatea călcată în picioare – prin lege.
Spolierea legală are două rădăcini: una, tocmai am văzut-o, se află în egoismul uman; cealaltă se află în falsa filantropie.
Înainte de a merge mai departe, trebuie să explic exact ce înţeleg prin cuvântul „spoliere”.
Eu nu-l iau, aşa cum prea des se face, într-un sens vag, nedeterminat, aproximativ, metaforic; eu îl utilizez în sens ştiinţific, exprimând ideea opusă celei de proprietate. Când o parte a averii trece de la cel care a dobândit-o la cel care nu a creat-o, fără consimţământul celui dintâi şi fără compensaţie, prin forţă sau prin înşelăciune, spun că este vorba de un atentat la proprietate, de spoliere. Afirm că aceasta este tocmai ceea ce legea ar trebui să reprime peste tot şi întotdeauna. Dacă legea înfăptuieşte ea însăşi actul pe care ar trebui să-l reprime, afirm că atunci tot de spoliere este vorba, iar din punct de vedere social – chiar cu circumstanţe agravante. Numai că în acest caz nu cel ce profită de pe urma spolierii este vinovatul; vinovaţii sunt legea, legislatorul, societatea. În aceasta constă pericolul ei politic.
Este regretabil că cuvântul „spoliere” este oarecum ofensator. Am încercat în zadar să caut un altul, căci nicicând, şi astăzi mai puţin ca niciodată, n-aş vrea să arunc în mijlocul disputelor noastre un cuvânt supărător, de aceea, indiferent dacă mă credeţi sau nu, declar că nu urmăresc să pun sub semnul întrebării intenţiile personale sau moralitatea cuiva. Atac o idee pe care o cred falsă, un sistem care mi se pare nedrept, o injustiţie care este independentă într-o asemenea măsură de orice intenţii individuale, încât fiecare dintre noi profită de pe urma ei fără s-o vrea şi suferă de pe urma ei fără să ştie cauza acestei suferinţe. Nu punem aici la îndoială sinceritatea acelor care predică protecţionismul, socialismul sau chiar comunismul. A pune la îndoială sinceritatea lor ar fi o dovadă a spiritului de părtinire sau de frică politică.
Trebuie să remarcăm însă că protecţionismul, socialismul şi comunismul sunt în esenţă una şi aceeaşi plantă în diferite stadii ale dezvoltării sale. Tot ce putem spune este că spolierea legală este mai vizibilă în cazul comunismului pentru că este o spoliere totală, precum şi în cazul protecţionismului. Dacă protecţia contra concurenţei n-ar fi acordată, în Franţa, decât unei singure categorii, proprietarilor de forje, ea ar fi spoliatoare într-o manieră atât de absurdă, încât ea n-ar putea să se menţină. De aceea vedem cum toate industriile protejate se coalizează, fac cauză comună şi caută chiar să recruteze alte industrii, astfel încât să pară că cuprind ansamblul celor ce muncesc; ele simt instinctiv că spolierea se disimulează mai uşor dacă se generalizează, decât dacă este limitată la anumite grupuri şi ramuri industriale. De aici rezultă că, din cele trei sisteme, socialismul este cel mai vag, cel mai nehotărât şi, prin urmare, cel mai sincer.
Oricum, nu mi se poate atribui intenţia de a aduce în discuţie intenţiile personale ale oamenilor, căci părerea mea este că spolierea legală îşi are una din rădăcini în falsa filantropie.
Aceste fiind zise, să examinăm esenţa, originea şi consecinţele acestei aspiraţii populare care pretinde că realizează binele general recurgând la spoliere generală.
Socialiştii ne spun: dat fiind că legea organizează justiţia, de ce n-ar organiza şi munca, învăţământul, religia?
De ce? Pentru că ea n-ar putea să organizeze munca, învăţământul, religia fără să dezorganizeze justiţia.
Observaţi deci că legea înseamnă forţă şi că, prin urmare, domeniul legii n-ar putea depăşi în mod legitim domeniul legitim al forţei.
Când legea şi forţa menţin un om între limitele justiţiei, ele nu îi impun decât o pură negaţie. Ele nu-i impun decât să se abţină de a dăuna. Ele nu atentează nici la personalitatea sa, nici la libertatea sa, nici la proprietatea sa. Ele nu fac decât să apere personalitatea, libertatea şi proprietatea altuia. Ele sunt defensive; ele apără în mod egal drepturile tuturor. Ele îndeplinesc o misiune a cărei inocuitate este evidentă, a cărei utilitate este palpabilă şi a cărei legitimitate este incontestabilă.
Aceasta este atât de adevărat, încât unul dintre prietenii mei îmi atrăgea atenţia că nu este riguros exact că scopul legii este de a instaura domnia dreptăţii. Afirmaţia exactă este că scopul legii este de a împiedica domnia nedreptăţii. Într-adevăr, nu dreptatea are o existenţă proprie, ci nedreptatea. Una rezultă din absenţa celeilalte.
Dar când legea, prin intermediul necesarului său agent, forţa, impune o reglementare a muncii, o metodă sau o materie de învăţământ, o credinţă sau un cult, ea nu mai acţionează asupra oamenilor negativ, ci pozitiv. Ea substituie voinţa legislatorului – propriei lor voinţe, iniţiativa legislatorului – propriei lor iniţiative. Ei nu mai au de ce să discute, să compare, să prevadă; legea face toate acestea pentru ei. Inteligenţa lor devine o mobilă inutilă; ei încetează de a fi oameni, îşi pierd personalitatea, libertatea şi proprietatea lor.
Încercaţi să vă imaginaţi o formă de muncă impusă prin forţă, care să nu fie un atentat la libertate; o transmitere de bogăţie impusă prin forţă, care să nu fie un atentat la proprietate. Dacă nu reuşiţi, trebuie să admiteţi că legea nu poate organiza munca şi industria fără a organiza injustiţia.
Când un publicist priveşte societatea din izolarea biroului său, el este frapat de spectacolul inegalităţii care i se oferă. El deplânge suferinţele unui atât de mare număr al fraţilor săi, suferinţe a căror imagine este şi mai întristătoare în contrast cu luxul şi opulenţa.
El ar trebui, poate, să se întrebe dacă o asemenea stare socială nu are drept cauză spolieri mai vechi, exercitate pe calea cuceririlor, şi spolieri mai noi, exercitate prin intermediul legilor. Ar trebui să se întrebe dacă, dată fiind aspiraţia tuturor oamenilor spre bunăstare şi perfecţionare, domnia dreptăţii nu ar fi suficientă pentru a stimula în cea mai mare măsură eforturile spre progres şi spre egalitatea cea mai mare posibilă, care să fie compatibilă cu acea responsabilitate individuală, pe care Dumnezeu a dat-o ca dreaptă răsplată a virtuţilor şi viciilor.
Dar publicistul nostru nici nu se gândeşte la aşa ceva. Gândul său se îndreaptă spre combinaţii, aranjamente, organizări legale sau cu aparenţă de legalitate. El caută remediul în perpetuarea şi amplificarea cauzei care a produs răul.
Căci, în afara dreptăţii care, după cum am văzut, nu este decât un concept negativ, este oare vreunul din aceste aranjamente legale care să nu implice principiul spolierii?
Veţi spune: „Iată oameni care n-au bani” şi apelaţi la lege. Dar legea nu este un sân care se umple de la sine cu lapte. Şi nici canalele lacteale nu se aprovizionează de la un alt izvor decât din societatea însăşi. În vistieria statului nu poate intra, în favoarea unui cetăţean sau a unei clase, nimic altceva decât ceea ce ceilalţi cetăţeni sau celelalte clase au fost forţate să verse acolo. Dacă fiecare nu primeşte decât echivalentul a ceea ce a vărsat, atunci, într-adevăr, legea voastră nu este spoliatoare, dar ea nu ajută cu nimic pe aceşti oameni fără bani; ea nu face nimic pentru egalitate. Ea nu poate fi un instrument de egalizare decât în măsura în care ia de la unii pentru a da altora, iar atunci ea este un instrument de spoliere. Examinaţi din acest punct de vedere protecţia vamală, primele de încurajare, dreptul la profit, dreptul la muncă, dreptul la asistenţă socială, dreptul la învăţătură, impozitul progresiv, gratuitatea creditului, atelierul social (??), în toate cazurile veţi găsi în cele din urmă spolierea legală, injustiţia organizată.
Veţi spune: „Iată oameni lipsiţi de ştiinţa de carte” şi apelaţi la lege. Dar legea nu este o făclie care să răspândească în juru-i o lumină care să-i fie proprie. Legea planează asupra unei societăţi în care există oameni care ştiu, şi alţii care nu ştiu, cetăţeni care au nevoie să înveţe şi alţii care sunt dispuşi să predea. Legea nu poate face decât un singur lucru din două: ori să lase să opereze liber acest gen de tranzacţii, să lase să se satisfacă liber acest fel de necesitate, ori să forţeze voinţele şi să ia de la unii mijloacele cu care să plătească profesorii însărcinaţi să instruiască în mod gratuit pe ceilalţi. Dar, în cazul al doilea, ea nu poate să o facă fără să atenteze la libertate şi la proprietate, fără a exista spoliere legală.
Veţi spune: „Iată oameni fără moralitate sau religie” şi apelaţi la lege. Dar legea înseamnă forţă, şi mai este oare nevoie să spun cât de violentă şi nebunească este intenţia de a implica forţa în aceste chestiuni?
S-ar părea că socialiştii, oricât de complezenţi ar fi faţă de ei înşişi, nu pot să nu vadă cât de monstruoasă ar fi spolierea legală care ar rezulta din aceste sisteme şi din aceste eforturi. Dar ce fac ei? Ei o deghizează cu abilitate faţă de alţii, şi chiar faţă de ei înşişi, sub nume seducătoare, cum are fi fraternitate, solidaritate, organizare, asociere. Şi, pentru că noi nu cerem atât de mult legii, căci noi nu îi cerem decât dreptate, ei deduc din aceasta că noi respingem fraternitatea, solidaritatea, organizarea şi asocierea, şi ne aruncă în faţă epitetul de individualişti.
Să se ştie deci că ceea ce respingem noi nu este organizarea naturală, ci organizarea forţată. Noi respingem formele de asociere pe care vrea să ni le impună, iar nu asocierea liberă. Noi respingem fraternitatea forţată, iar nu fraternitatea spontană. Noi respingem solidaritatea artificială, care nu este decât o injustă deplasare a responsabilităţii, iar nu solidaritatea dorită de Providenţă.
Socialismul, ca şi vechile idei din care el emană, confundă guvernul şi societatea. De aceea, de fiecare dată când noi nu vrem ca un lucru să fie făcut de către guvern, ei deduc că nu vrem în general acest lucru. Noi respingem învăţământul de stat, deci nu vrem învăţământ! Noi respingem o religie de stat, deci nu vrem religie! Noi respingem egalizarea prin stat, deci nu vrem egalitate!, etc. Este ca şi cum ne-ar acuza că nu vrem ca oamenii să mănânce, pentru că noi respingem cultivarea de către stat a grâului!
Cum a putut să prevaleze în lumea politică ideea bizară de a face să decurgă din lege ceea ce ea nu conţine: averea, ştiinţa şi religia, care, într-un sens pozitiv, constituie prosperitatea?
Publiciştii moderni, şi mai ales cei din şcoala socialistă, îşi fundamentează diferitele lor teorii pe o ipoteză comună, fără îndoială cea mai stranie, cea mai orgolioasă din câte pot fi inventate de o minte omenească.
Ei împart omenirea în două părţi. Ansamblul oamenilor, mai puţin unul, o formează pe prima; publicistul însuşi o formează pe cea de-a doua, şi de departe cea mai importantă.
Într-adevăr, aceşti publicişti încep prin a presupune că oamenii nu poartă în ei înşişi nici un imbold spre acţiune, nici o putere de discernământ, că ei sunt lipsiţi de iniţiativă, că sunt materie inertă, molecule pasive, atomi fără spontaneitate, în cel mai bun caz plante indiferente faţă de propriul lor mod de existenţă, susceptibili de a căpăta, dintr-o voinţă sau dintr-o mână exterioară, un număr infinit de forme mai mult sau mai puţin simetrice, artistice, perfecţionate.
Apoi fiecare dintre aceşti publicişti presupune, fără falsă modestie, că el este Organizatorul, Descoperitorul, Legislatorul, Învăţătorul, Fondatorul, acea voinţă şi acea mână, acel imbold universal, acea putere creatoare a cărei sublimă misiune este de a reuni în cadrul unei societăţi materialele împrăştiate care sunt oamenii.
Pornind de la aceasta, aşa cum grădinarul tunde, după capriciul său, copacii în formă de piramidă, de umbrelă, de cub, de con, de vază, de spaliere, de fus, de evantai, tot aşa fiecare socialist divizează, după himera sa, biata omenire în grupuri, în serii, în centre, în subcentre, în alveole, în ateliere sociale, armonice, contrastante, etc., etc.
Şi tot aşa cum grădinarul are nevoie, pentru tunderea copacilor, de topoare, de fierăstraie, de cosoare şi de foarfeci, publicistul, pentru a-şi aranja societatea, are nevoie de forţe pe care nu le poate găsi decât în legi: legea vamei, legea impozitului, legea asistenţei sociale, legea învăţământului.
Este adevărat că socialiştii consideră că omenirea este materie primă pentru combinaţii sociale, că dacă, din întâmplare, ei nu sunt întrutotul siguri de succesul acestor combinaţii, ei cer cel puţin ca un fragment din omenire să le fie pus la dispoziţie pentru experimentare. Se ştie cât de populară este printre socialişti ideea de a experimenta diverse sisteme, şi am putut vedea pe unul dintre şefii lor venind să ceară în mod serios Adunării Constituante o comună împreună cu toţi locuitorii săi pentru a-şi experimenta propriul sistem.
În acelaşi fel, un inventator îi face maşina în mic înainte de a o face în mare, chimistul sacrifică câţiva reactivi, agricultorul sacrifică câteva seminţe şi un colţ din pământul său pentru a-şi testa ideea.
Dar ce distanţă incomensurabilă există între grădinar şi copacii săi, între inventator şi maşina sa, între chimist şi reactivii săi, între agricultor şi seminţele sale!… Socialistul crede în mod sincer că aceeaşi distanţă există între el şi restul omenirii.
Nu trebuie să ne mirăm că publiciştii din secolul al XIX-lea consideră societatea ca pe o creaţie artificială izvorâtă din geniul legislatorului.
Această idee, rod al educaţiei clasice, i-a dominat pe toţi gânditorii, pe toţi marii scriitori din ţara noastră.
Toţi au văzut între legislator şi omenire aceleaşi raporturi care există între olar şi argila sa. Mai mult, chiar când aceştia acceptau să recunoască în sufletul omului un imbold spre acţiune, iar în inteligenţa sa un imbold spre discernământ, ei au crezut că Dumnezeu îi făcuse prin acestea un dar funest, şi că omenirea, sub influenţa acestor două imbolduri, tindea în mod fatal spre degradare. Ei au afirmat de fapt că, abandonată înclinaţiilor sale naturale, omenirea nu s-ar ocupa de religie decât pentru a ajunge la ateism, de învăţământ decât pentru a ajunge la ignoranţă, de muncă şi comerţ decât pentru a se stinge în mizerie.
Va urma…
Frédéric Bastiat, Iunie 1850 (Trad.: Marieta Popescu şi Alexandru Leibovici)