Se întâmplă să regretăm gesturi şi greşeli, însă mai dureroase rămân rănile necicatrizate în ani după ce părinţii sunt duşi.
Părinţii ştiu să ierte, ştiu să accepte necondiţionat greşelile copiilor.
Un gol imens, nepopulat de nicio vietate, de nicio plantă se întinde de la pierderea părinţilor.
Mi-ar fi plăcut să sărbătoresc o zi a întâlnirii cu tatăl meu în America ori în Canada, dar nu a fost să fie.
A fost Ziua Moşilor, înainte de Rusalii şi e greu să mai adaugi şi Ziua taţilor sărbătorită în S.U.A.
Singurul gând e să ofer o masă şi un pahar de vin în memoria celor dragi: tata, bunici şi tuturor celor plecaţi dintre noi.
Tatăl meu a însemnat un exemplu de perfecţiune, i-a plăcut să ducă orice lucru până la capăt.
Din nefericire am înţeles cu greu importana punerii în locuri precise a pieselor unui ceasornic.
Tatăl meu îmi repeta de sute de ori că nimic nu e mai valoros decât timpul. Nimeni nu poate vinde ori cumpăra timp.
Îmi amintea de vecinul de peste garduri, ceasornicarul Schmueckle, un austriac pripăşit în cartier căruia îi plăcea să repare, de la ceas până la bicicletă, tot ce ţinea de anatomie mecanică.
Amândoi aveau mâinile negre de vaselină, de motorină şi refăceau timpul în bucse, ax cardanic, lanţuri, arcuri şi tot felul de rotiţe.
Abia acum îi dau dreptate tatălui meu şi-l numesc post mortem un neguţător de timp.
Toate cărţile citite, drumurile de boem pălesc în faţă atâtor unelte, în faţă ceasului de perete, a teascului, a maşinii de făcut cârnaţi ş.a.
În această zi de vara ne sărbătorim taţii în jurul unui grătar din fontă meşterit de tatăl meu dintr-o sobă veche.
De fiecare dată sărea cu gura pe noi şi nu ne lasă să punem nimic pe grătar până nu-l curăţăm cum trebuie.
Grătarul trebuie încins bine, curăţat cu peria de sârmă, apoi cu o cârpă umedă şi în cele din urmă uns cu slănină.
Stropea focul cu un pahar, două de vin.
Vara Liliana era singura parteneră de grătar a tatălui meu. Ea îl lua în serios şi îi urmă sfaturile. Noi ceilalţi îi ironizăm.
Şi după plecarea lui în lungă călătorie grătarul e la locul lui, şi toate celelalte, nu ca într-un muzeu. Într-o curgere de râu montan timpul ne poartă în cristaluri cântătoare, instinctiv în jurul aceluiaşi grătar rudimentar refacem scenele de altădată, lăsând scaunul din capul mesei liber pentru tatăl meu.
Sunt convins că ne priveşte, şi de acolo de după draperiile celeste se bucură că îi urmăm cuvintele şi faptele.
La Mulţi Ani, Tată !
Florin Predescu, 19-6-2016