Sfârşitul secolului 19, mai exact anul 1968 a pus în scenă corpul suferind, corpul alergând capiu după juisenţă cu orice preţ, corpul hotărât să treacă peste toate tabuurile
privind sexul; spiritele adoptând răzvrătirea politică violentă şi anti capitalistă, animată de Jean-Paul Sartre, Simone de Beauvoir, Cohn Bendi şi de alţi agitaţi troţchişti, astăzi domesticiţi şi înrolaţi, cu feţe onorabile, în partidele de stânga.
Mişcarea a revelat o seamă de refulări care, graţie supapei revoluţionare, au reuşit să se manifeste sub forme diverse, oferind, cu timpul, prilej psihanaliştilor să le definească: tulburări obsesionale, compulsive, bipolare, stări limită, toate, necunoscute până ieri, alaltăieri, s-au cuibărit în limbajul curent rezonând peste tot, în mass media, în conversaţii, în cinematografie, în muzică…
Nevrozaţii din Evul Mediu mimau posedarea de diavol, iar biserică făcea din ei vrăjitori malefici, rezervându-le soarta rugului.
Depresia a fost răul secolului 20, cel de-al XXI-lea va fi al emoţiilor dereglate, oscilante, al emoţiilor nebune. „Deceniul care vine va fi „bipolar” – anunţa Elie Hantouche, primul psihiatru francez care s-a interesat îndeaproape de aceste tulburări emoţionale, obsesional-compulsive, atribuindu-le apelativul de ”bipolare”.
Astăzi, manifestările lor se pot observa cu uşurinţă în mediul înconjurător, „Jean qui rit, jean qui pleure ”(Jean care râde, Jean care plânge), spun francezii. Mai exact, o oscilaţie perpetuă între un pol depresiv şi unul de hiperexcitabilitate, când individul pierde controlul. Faza e numită „maniacă”, în greacă semnificând „nebunie”.
O altă patologie de actualitate este „tulburarea bordeliană” sau starea limită. Dacă astăzi se vorbeşte într-atât de tulburări bipolare şi bordeliene, se datorează faptului că individul trăieşte la frontiera dintre raţional şi iraţional. Aspect reflectat de ansamblu societăţii moderne: „Când suntem la vârsta de a munci, societatea ne cere să fim hiper speed – spune psihanalistul Bernard-Elie Torgemen – să dăm maximul din noi, să ne dăruim fără condiţie, ca drogaţii la cocaină, ceea ce induce o stare maniacă artificială. Iar, când nu mai prezentăm interes, ne mai corespunzând tiparelor datorită bătrâneţii, societatea ne impune o stare de latenţă, transformându-ne în morţii vivanţi, o stare echivalentă omului depresiv. În ceea ce privesc stările limită, acestea sunt în centrul dezbaterilor actuale, referitoare la explozia frontierelor, la delocalizări, la mondializare”.
În afara metamorfozei fiziologice, cum nu se poate mai naturală, senectutea devine şi ea o etapă unde stările emoţionale pot lua proporţii nebănuite. Mai mult decât atât, emoţia se erijează, nu rareori, în patroana raţiunii, predispunând persoana la o stare de susceptibilitate exagerată. Tema neputinţei şi cortegiul ei de frustrări, diminuarea capacităţilor intelectuale şi, mai cu seamă, a memoriei, produc o stare de apatie dificil de combătut.
Paralizaţi de aceste emoţii, adulţii vârstnici ezita, de cele mai multe ori, să se relanseze în activităţi care, li se spune, nu mai corespund vârstei lor, dat fiind insuficienţele enumerate mai sus. A se apuca de informatică, de pian sau de învăţatul limbii japoneze…, devin, pentru mulţi, obiective de neconceput. Păcat! Se ştie că astăzi, în ciuda unei oarecare uzuri, creierul este capabil să înmagazineze şi, mai ales, să dea un sens noilor achiziţii.
Pacienţii tradiţionali, în conflict cu familia, dorinţele şi sexul, n-au dispărut cu totul. În schimb, psihanaliştii întâlnesc, din ce în ce mai des, forme „bordeliene”, persoane care se îndoiesc în permanenţă de realitate, de ceea ce trăiesc, de ceea ce percep.
Contrar stărilor „limită” şi a tulburărilor bipolare, care există de secole sub alte denumiri, „burn out”-ul este o patologie contemporană, un termen preluat din electronică, însemnând supra încărcătură de tensiune sau, în sens medical, consumarea din interior, asimilată epuizării profesionale, moment când, într-adevăr, individul se găseşte la ultima limită a stress-ului: „De acest sindrom sunt atinse toate domeniile profesionale: 25% din salariaţi ar fi în „burn aut” mediu, 16% în situaţie de risc şi, între 4 şi 7%, atinşi din plin”, afirmaţii preluate din opusul „Învingerea epuizării profesionale” al neuropsihiatrului Patrick Mesters şi al Suzanei Peters, coach de întreprindere.
Cu un deceniu în urmă, nimeni nu îndrăznea să vorbească de schizofrenie. Chiar dacă unii o zăresc peste tot, numărul cazurilor nu s-a înmulţit, continuând în aceleaşi proporţii, între 0,5 şi 1% din populaţia mondială. O realitate statistică asemănătoare celei de acum zece-douăzeci de ani în urmă. „Miza tratamentului acestor tulburări nu-i tocmai simplă. Medicii dispun astăzi de o largă panoplie de tratamente thymoregulatoare (regulatori capabili să atenueze emoţiile prea extreme), ca şi de anti-depresoarele din noua generaţie, asociate terapiilor operând asupra credinţelor şi conduitelor iraţionale (terapii cognitive şi comportamentale)
Este vorba, aşadar, de a aborda nu numai maladia în sine ci, în mod deosebit, „personalitatea” care se găseşte într-o disfuncţiune globală.
Un medic expeditiv, care te întreabă numai ce şi unde te doare, fără să te „iscodească” asupra stării sufleteşte, propunându-ţi o reţetă de bani grei, merită evitat data următoare.
Mercantilii, uitând de jurământul lui Hipocrat, par a se înmulţi pe zi ce trece, deontologia medicală rămânând pe seama conştiinţelor autentice.