Comentarii critice despre noi aparitii editoriale ale scriitorilor romani din New York, Paris, Munchen si Sibiu (Dinu Flamand, Anca Pedvis, D. R. Popa, Mirela Roznoveanu, Mihai Posada, Aurora Cornu, Stefan Eretescu, Titu Popescu etc), traduceri in engleza din poetii semnalati, precum si articole despre literatura exilului, pot fi citite la http://vetiver.weblog.ro/
Iata cateva dintre acestea:
Dinu Flamand – Lansare-in-Portugalia
Marti, 12 februarie 2008 a avut loc la Libraria FNAC din Chiado, vechi centru istoric si cultural al Lisabonei, lansarea traducerii in limba portugheza a unei antologii de poezii intitulate Haverá vida antes da morte? (Exista oare viata inainte de moarte?) semnata Dinu Flamand. La prezentare au participat traducatoarea Teresa Leitao, criticul Fernando Couto e Santos si Antonio Lobo Antunes, unul din cei mai reputati scriitori portughezi contemporani, laureat al Premiului „Ovidius” acordat de Uniunea Scriitorilor din Romania. Scriitorul lusitan a vorbit cu caldura despre opera si viata lui Dinu Flamand, despre prietenia care ii leaga de peste trei decenii. Antonio Lobo Antunes a tinut sa mentioneze atasamentul pe care il are fata de Romania si fata de poporul roman, pe care il apreciaza ca fiind purtatorul unui tezaur spiritual de mare calitate si avand intelectuali de cea mai inalta clasa. Scriitorul lusitan si-a exprimat convingerea ca in viitorul apropiat potentialul oamenilor de cultura romani nu va intarzia sa ofere lumii contributii semnificative, devenind o voce importanta in contextul dialogului cultural-stiintific, la nivel global. De altfel, Lobo Antunes, a tinut sa precizeze ca „cei mai mari scriitori francezi sunt romani, cei mai mari sculptori francezi sunt romani, cei mai mari artisti francezi sunt romani”, starnind aplauzele publicului. Intreaga prezentare a sa a fost un elogiu adus intelectualilor romani. Pe multi dintre ei a avut ocazia sa ii cunoasca personal. Vorbitorul i-a descris ca fiind veritabili hidalgo, de o eleganta, prestanta morala si spirituala care i-a ajutat sa supravietuiasca in conditiile deosebit de grele ale perioadei comuniste.
***
D. R. Popa: Lady V (Spuyten Duyvil, 2007)
Popa’s world of displaced immigrants in a wacky world is filled with pathos and humor. These people, in the throes of their misunderstandings, overtaken by emotions, filled with desires and frustrations, hold up a mirror to today’s America. This America is still the land of immigrants, but it is a different place from the one once described by William Saroyan or Frank Capra. Still, Popa’s vision surveys this newer landscape with warmth and humor, just like Saroyan and Capra did. Andrei Codrescu
There is a bit for everyone and a lot for few in these prose pieces. D.R. Popa’s Lady V. is still a virgin after four marriages, yet one can’t say if this entitles her to travel from the actual world of the Frick Museum into Whistler’s paintings exhibited therein. With a touch of Hawthorne and a bow to Henry James, “Lady V.” invites the delicate reader to step into the story and see from the inside its contours. From this refined decadence the world goes on psyche’s sly fantastic slopes in a “Choice” reminiscent of Salem 1692, to then return, with the delirious humor of “Panic Syndrome!,” to Manhattan, the psychoanalysts’ neighborhood. At the end of all these turns the reader gets it: nobody invented anxiety, but in the Great Belly of the City, full of butterflies, the legion of pros is there to shrink it. Popa is one of the greatest living Romanian writers, thus he came to live in New York. He did so with the passion and grin that this world’s delta elicits. His oeuvre bears witness to the City’s environment of Angst and laughter, which are not always at odds with the moods of the times as seen from other shores. His texts show flickers at the end of each tunnel through which the reader is invited to walk. Popa’s scintillating style, his cunning weaving of fantastic and ironic threads, and his quicksilver psychological observation are not betrayed by these translations. Călin-Andrei Mihăilescu
***
Doua poeme inedite de Aurora Cornu
Adio armelor
La fântâna cea de piatră
n-am să mai cobor vreodată
a murit în ea o fată
A căzut în ea visând
s-a mai si stârnit un vânt
si-a împins-o sub pământ
Sase luni e persefonă
rădăcini grijind în zonă
mârâind că e afonă –
Sase luni iese la soare
cu brândusi si lăcrimioare
asteptati-o că răsare-
Planting a tree for Milton
Demult la un oras pe ocean
aveam un prieten american
Milton îl chema sau Bert nu mai stiu
de altfel e mult prea târziu-
Iubitor era de poeti fugitivi
care morti si ei nu mai sunt prea activi
si plecând acel prieten mi-am zis
să-i plantez un arbust la cap, mai precis
un trandafir cu degete roze
cu tărâna să facă osmoze
iar rădăcina lui cu milton să-mi fie
familie mie în pribegie.
Dar pe câmpia verde cu plăci gri
un trandafir nu se putea prăsi
ar fi permis un copăcel de fier
asa mi-a zis groparul cel sever
că florile pe jos se risipesc
sau poate vreun arbust de lemn câinesc
deja plăcutele par foi de carte
de care Doamne feri, să n-avem parte
dar tot vorbind si timpul apunând
dorinta mea s-a stins curând.
Planting a tree for Milton n-am ajuns
iar rădăcina mea n’a mai străpuns
Pământul dulce al acelei tări.
Si am rămas străină pe cărări-
***
Stefan Stoenescu despre GREUL HARULUI IMPONDERABIL
Cu “A c a s ă”, al treilea volum de poeme Mihai Posada îşi consolidează prezenţa în sânul poesiei româneşti de azi. Volumele anterioare, “E l e g i i l e l u i S e m y a z a” cu o introducere de Mircea Ivănescu (Biblioteca Euphorion, Sibiu, 1993) şi “A n a-g n o z e & A p o c r i f e” cu o prefaţă de Gheorghe Grigurcu (Editura Macarie, Târgovişte, 1999) impuneau fiecare, în dozaje diferite, o viziune integratoare, mitopoietică, alături de o formulă neomanieristă, sprijinită pe o strategie disociativ-paradoxală ce antrena versatilitatea combinatorie a sonurilor limbii aducându-le în situaţia privilegiată de a cristaliza eşafodajul rimelor. Ambele modalităţi moderne, ivite încă din vremurile Renaşterii şi acordate unor tematici care, pe de o parte reuşesc să menţină contactul cu spiritualitatea creştină, iar pe de alta se aventurează pragmatic în desfăşurarea istorică, evidenţiind doctrinele şi forţele politice, aşa cum s-au manifestat acestea sub ochii noştri, imediat înainte şi după implozia sistemului comunist. Este cât se poate de interesantă această coexistenţă în lirica lui Mihai Posada a tentaţiei transcendentalului, cu pregnanta sa capacitate de a reactiva substratul poesiei populare, misterele şi mistica acesteia, dimpreună cu o rebranşare la ortodoxia propriuzisă – ceea ce am denumit mai sus prin ‘viziunea mitopoietică’ – alături de poemele ‘mundane’, laice, în plan etic sau politic, prin mijlocirea cărora poetul, fără menajamente, apelează la ironie şi sarcasm, la satira iuvenalică sau la ridiculizarea suculentă spre a-şi proclama consternarea faţă de ‘noile’ moravuri ale periodei de tranziţie.
Momente hieratice se întâlnesc la tot pasul în primul volum, care este mai tradiţional, mai pronunţat liric, mai romantic chiar, sub raportul idealurilor şi entuziasmelor. Se văd cu ochiul liber decantările survenite de-a-lungul timpului, până la debutul editorial tardiv, la patruzeci de ani, al poetului, născut în 2 Septembrie 1953 la Sibiu, sub numele real de Nicolae Mihail Barbu. Întreaga sa formaţie intelectual-artistică s-a petrecut în oraşul transilvan care, în veacul trecut, a fost martorul atâtor iniţiative şi proiecte metafizice sau literare: Lucian Blaga, Emil Cioran, Cercul poeţilor şi criticilor de la Sibiu (Stanca, Doinaş, Olteanu, Balotă, Negoiţescu), prezenţa salutară în peisaj, în anii exclusivismului ideologic marxist, a lui Mircea Ivănescu şi Constantin Noica …
Prin contrast, al doilea volum de poesii are un caracter mai tranşant ancorat în realitatea geopolitică contemporană. Vehemenţa rostirilor izvorăşte dintr-un sentiment de ultragiu moral şi de profundă dezamăgire faţă de farsa istoriei la care asistă descumpănit autorul. Cronica sa se vrea un document de epocă, o mărturie pentru viitorime. Poetul asumă rolul de martor decis să se pronunţe asupra neajunsurilor vremii. Uneori retorica sa se radicalizează devenind intransigentă în judecăţi şi în verdicte. Momentele de lirism introspectiv survin, fără însă să dilueze sau să schimbe tenta sumbră predominantă. Raportul dintre cele două modaliăţi moderne se inversează faţă de primul volum în care existenţa ca spirit autarhic, în mijlocul naturii, se desfăşoară firesc, aproape netulburată.
Al treilea volum al poetului survine după alte publicaţii şi activităţi ştiinţifice, didactice sau editoriale, în timpul travaliului necesitat de publicarea tezei de doctorat având ca subiect “Publicistica lui Mircea Eliade”. Natura şi diversitatea acestor preocupări ale lui Mihai Posada – în care trebuie incluse jurnalistica şi activitatea plastică de grafician ce vădesc înclinaţia spre comentariul acid şi, respectiv, şarja caricaturii pe teme stringent actuale, cum ar fi condiţia tot mai marginalizată a intelectualului sau afişul politic – se răsfrâng şi asupra creaţiei artistice. Pe de o parte, o temă subsidiară se axează pe celebrarea limbii materne ca patria unică şi de neînlocuit a scriitorului, depozitara amintirilor sale acordate la memoria culturală a naţiei – un leitmotiv şi în primul său volum – pe de alta, degradarea vieţii publice îl împinge, compensatoriu, spre meditaţia pe teme religioase într-un cadru natural nepervertit, un locus amoenus al satului de munte ca altar în care comuniunea cu sacrul află ocrotire, devenind o realitate tangibilă. Un astfel de loc încântător este aşezarea Galeş-pe-Râul Negru, care în acest al treilea volum reprezintă cota de altitudine a transfigurării spirituale, locul predilect al rugăciunii şi investirii imponderabilului haric cu densitatea imanentizării sacre.
La palierul subaltern, al confruntărilor cu realul precar, observăm, iarăşi raportat la volumele anterioare, tendinţa de a-şi modera tonul, de a se retrage întrucâtva resemnat în speculaţia gnomic-înţeleaptă privind frustrările specifice intelectualului, preocupat să-şi omologheze strădaniile şi să-şi comunice cât mai nuanţat mesajul. O anume detaşare, trimiţând uneori explicit la conciziunea haiku-ului, dar mai ales la cea a descântecelor folclorului autohton, pare a se instala în acest volum, atenuând întrucâtva stilul notaţional eliptic şi abrupt, desvăluind un echilibru interior sui generis, precum cel instalat în siajul vijeliei de tip Sturm und Drang al anagnozelor şi apocrifelor. O privire fugară, peste umăr, din mers, spre zările tot mai greu accesibile ale ‘primelor iubiri’ din volumul elegiilor, generează ecoul estompat al unui pathos domolit, vârstat, totuşi, de îndrăznelile dionisiace din unele bucăţi, purtând încă amprenta – mai atenuată, ce-i drept – a violentelor răsturnări de la finele anilor optzeci. Aici, în volumul al treilea, “Acasă”, distanţarea pare a se institui drept perspectiva auctorială cea mai solicitată. Versurile sunt sever ritmate, astfel încât sensurile transpar cu uşurinţă, mulându-se pe o rostire marcat-apolinică, reclamată de măsura şi reţinerea impuse de noua dicţie agreată de poet. Dincolo de scurtele ţâşniri lirice, volumul se concentrează alternativ pe momentele retrospective şi pe impulsuri narative, trăsături ce favorizează în subsidiar un descriptivism acurat şi stenic, din care răzbat răbufnirile unor încă viguroase tentaţii polemice, fie la adresa contemporanilor, fie privitor la ameninţările tot mai agresive ale intervenţionismului consumist-globalist în sfera publică.
În finalul suitei poematice, o piesă de mai mare întindere iese din matca cărţii, evocând cu abia stăpânită emoţie existenţa de zi cu zi a Stelei Ivănescu şi a soţului ei, maestrul M.I., excepţionalul poet şi temerarul transpunător al capodoperlor modernismului irlandez sau american (Joyce şi Faulkner; T.S.Eliot şi Ezra Pound), precum şi al unora din monumentele de vârf ale literaturii moderniste de expresie germană (Kafka şi Musil). Este poate cel mai pregnant episod biografic din poezia lui Mihai Posada.
Cu acest al treilea volum, Posada îşi îmbogăţeşte paleta portretistică conturând mai decis propriul său profil, demonstrând că, atât sub raport strict cantitativ, cât şi din punctul de vedere al diversităţii tematice şi din cel al versatilităţii tehnice poetul se numără printre talentele de primă mărime ale generaţiei sale. Versiunile unui mănunchi de poeme în limbi de cultură precum franceza (realizate de Livia Iolanda Lalu), germana (datorate Lianei Corciu) şi engleza (prin transpunerile semnate de Heathrow O’Hare) – adunate pentru prima oară în addenda la acest volum – arată că lirica sa, în pofida obstacolelor de ordin formal, este transferabilă cu şanse în spaţii culturale intens şi masiv frecventate, spaţii ce se îngrijesc de satisfacerea nevoilor speciale ale amatorilor avizi de a se iniţia în varietatea modalităţilor intertextuale, pastişizante sau parodice ale culturilor europene ‘mici’, doritori să deguste paradoxurile existenţei şi limbajului lor exotic, caracteristicile ludice ale postmodernităţii lor de import şi doar pe jumătate asumate, valenţe pe care Posada le-a explorat, la modul serio-comic, cu nedisimulat abandon în volumele sale anterioare.
A sosit deci momentul să ne referim la starea conglomeratului poetic, buchetul stilistico-prozodic şi cromatic al orchestrărilor realizate cu dezinvoltura jurnalistului ce nu se sinchiseşte prea tare de moda literară, de ierarhiile diferitelor grupări de breaslă, de reţetele privind reuşita sau chiar gloria artistică spre care potecile corectitudinii politice nu par nici să-l incite, nici să-l pună pe gânduri. Un unic stil cu o singură marcă nu este încă un imperativ la ordinea zilei. Bucăţile sale dezvăluie până la urmă un stil eficient, bun pentru poemul aflat sub condei. Ceea ce dă viaţă poemului este ritmul său, un ritm bazat pe un simţ acut al fiziologiei respiraţiei, dar sprijinit şi pe o metrică aproape obsesivă. Ritmul dă viaţă poemului impunându-l cititorului cu atâta convingătoare insistenţă încât acesta nu-i poate opune rezistenţă. Odată rezistenţa cititorului nou venit înfrântă, acesta nu se mai poate sustrage. Ritmul cu metrica pe care se sprijină devine pentru el un soi de irezistibilă forţă motrice. Poetul are însă grijă să nu ne împingă în transă. În arsenalul său există nenumărate procedee de suspendare a monotoniei sonore, obţinând alienarea sau defamiliarizarea cititorului care caută în ritm un leagăn şi poate chiar alinarea unei disfuncţii organice. Preţul care ni se cere este gradul înalt de concentrare pentru a descifra geometria sau spaţialitatea poemului; la fel, starea de trezie pe care ne-o pretinde umorul său dizolvant, răsturnările de perspectivă prin schimbarile bruste de ritm sau unghi al observaţiei. Însuşi finalul poemelor poate uneori deconcerta prin aparenta glisare a sensului. Sau prin amestecul insolit de registre stilistice, întreruperile, fragmentarea, întrepătrunderile care se ivesc în mod neaşteptat, surprinzător, cum se petrece adesea într-o partitură simfonică modernă.
Dar ceea ce impune cu precădere poesia lui Mihai Posada este viziunea sa cu bătaie lungă asupra locului din lumea contemporană spre care se cuvine să tindă societatea şi cultura românească – indiferent ambianţa contextuală sau matricea în sânul căreia s-ar întrupa aceasta din urmă. În România sau pe alte meleaguri. Prin recursul la anumite valori cardinale, chiar dacă la ceasul istoric al scrierii ele sunt încă relativ deficitare: umilinţa creştină, cinstea şi hărnicia, cultul limbii şi al tradiţiilor strămoşeşti, puterea de abnegare a propriului egoism în folosul unei cauze generale stringente. Într-un cuvânt, prin credinţa în iscusinţa românilor de a se impune prin talent şi muncă tenace, precum şi prin cultura izvodită din limba naţională şi din felul autohton de a simţi şi de a se manifesta stilistic. Acasă, în coordonatele astfel precizate, Mihai Posada preconizează răspicat o fiinţare românească chezăşuită de actul branşării spiritului identitar la potenţialul istoric al românilor de a dăinui, în consonanţă cu valorile imanente tradiţiilor multiseculare: lingvistice, religioase sau culturale în sens larg, antropologic, ale naţiei.