Pentru lista tuturor capitolelor apărute vezi aici.
* * *
Clădirea în care se află căminul nostru din Leningrad este alcătuită dintr-un corp central şi două aripi laterale, care închid o curte interioară, formând un fel de potcoavă. Fiecare aripă are camerele înşirate în lungul unui coridor, de o parte şi de alta a lui, şi e dotată cu cele necesare unei auto-gospodăriri, în cămin locuind şi familişti. La fiecare etaj sunt – între altele – şi două bucătării mari, spaţioase, cu mai multe maşini de gătit gen „aragaz”, cu mese, chiuvete etc. Camerele noastre au în dotare şi câte un ceainic, iar cei mai mulţi dintre locatarii lor şi-au cumpărat şi alte ustensile, să-şi poată prepara, din când în când, şi câte un fel de mâncare preferat sau uşor de gătit. Printre studenţii şi aspiranţii români, s-a generalizat repede un tip de suport pentru fierul de călcat, căruia i s-a dat altă destinaţie: grătar pentru fripturi. În felul acesta, friptura la grătar a devenit o mâncare frecventă printre noi, românii.
Tocmai pusesem nişte carne pe grătar în bucătăria din apropierea camerei mele – să-mi pregătesc cina –, când a apărut acolo, în bucătărie, Valentin Moraru, studentul cu care mă întreţin deseori. E un băiat vioi, care citeşte mult şi simte nevoia să împartă cu cineva un gând, să schimbe o părere. Expresia feţei lui trădează o preocupare.
– Salut, ce faci, te-am căutat în cameră …
– Am cumpărat câte ceva şi acum îmi pregătesc cina. Dar ce s-a întâmplat ?
– Ce-ai discutat tu cu Spătaru ? I-a spus ceva lui Vlase, îmi răspunde Moraru tot cu o întrebare.
Am rămas o clipă pe gânduri.
– Ceva despre ultimele evenimente, îmi amintesc eu, despre schimbările din Polonia, tocmai citeam ziarele, eram la bufet …. Ne-am spus şi cuvinte mai tari, caut eu să reconstitui discuţia din cursul dimineţii, văzând faţa îngrijorată a lui Moraru. Spătaru, cum îl ştii, nu admite ca altul să-l contrazică. Şi pentru că nu i-am împărtăşit părerile, a ţinut, cu tot dinadinsul, să mă jignească: zicea că mă ştie el, că mie îmi place democraţia burgheză … Făcea, probabil, aluzie la şedinţa de alegeri. I-am spus şi eu că lui îi place dictatura din vremea lui Stalin.
– Zicea că tu ai făcut nişte afirmaţii grave: discutam cu Vlase pe coridor, când a apărut el, nervos, şi a început să bodogănească. Văzând că vrea să-i spună ceva numai lui, am plecat.
– Dimpotrivă, el a făcut afirmaţii grave, îmi amintesc eu.
– Ai fi spus ceva despre schimbarea conducătorilor …
– A fost vorba de schimbările din Polonia. Spătaru nu-i aprobă pe polonezi. Eu am încercat să explic necesitatea unor schimbări, a unor înnoiri acolo.
– Despre ţara noastră n-aţi vorbit nimic ?
– Doar că o delegaţie de la noi a plecat în vizită în Iugoslavia. Tocmai citisem ştirea în ziare.
– Fii atent, o să te cheme la organizaţie !
– N-au decât, aştept. Hai să mănânci cu mine, mai stăm de vorbă !
Vestea adusă de Valentin Moraru nu m-a lăsat indiferent. Mă gândeam la discuţia avută cu Spătaru. Căutam să reconstitui fiecare amănunt: nu găseam nimic deosebit, afară de cuvintele ce nu excelau prin politeţe pe care ni le spusesem în încheiere.
Abia am început cina, că s-au auzit câteva ciocănituri în uşă.
– Am simţit noi că ai pregătit ceva bun, spune Constantinescu, intrând; după miros, evident, completează el. E voie ?
– Poftiţi, poftiţi, mai ales că nu veniţi cu mâna goală …
– Friptură fără ardei la borcan parcă nu merge, adaugă „Vlad-cel-Tăcut”, colegul lui nedespărţit (amândoi fiind aspiranţi la specialitatea istorie); el pune pe masă un borcan cu ardei roşu conservat, adus din ţară.
Cei doi au frecventat, împreună cu mine, orele de limba rusă şi locuim pe acelaş palier.
– La drept vorbind, eu am mâncat, precizează Constantinescu; am venit doar să schimbăm o vorbă, mai ales că de la o vreme nu prea e linişte la ora aceasta. Ce ziceţi de ungurii ăştia, măi, cum se agită ?
– Sunt „eroii” zilei, spune Moraru. Se agită, fac adunări, au schimbat şi comitetul. Aşa cum au făcut şi polonezii …
– Aproape toată noaptea ascultă radioul, mai ales B.B.C.-ul domnule, şi tot circulă de la o cameră la alta. Lumina e aprinsă mereu şi-n camere şi pe coridor. Numai noi stăm şi nu facem nimic …
– Îi observăm ! remarc eu.
– Bine zis, bravo Nicuşoare, mă alintă Constantinescu, în mare vervă. (Când are el chef de vorbă, nu-l mai lăsa pe altul să scoată un cuvânt; şi, la drept vorbind, nu-l văzusem niciodată fără chef.) Hai, măi, să facem şi noi ceva, sugerează el.
– Vorbeşti serios ? intervine Vlad-cel-Tăcut, colegul său, căruia i s-a spus astfel doar pentru că nu e la fel de volubil ca celălalt.
– Şi ce propune domnu’ orator, vrea să afle Moraru, care nu îndrăznea să-i spună pe nume aspirantului, ceva mai în vârstă.
– Vorbi şi nea Ion, îl persiflează Constantinescu, nemulţumit că i se adresase pe un ton care i s-a părut ironic. Hai, măi, să-l dăm jos pe Vlase, se ambalează el. Prea îşi dă importanţă; se amestecă în treburi care nu-l privesc şi ne cam încondeiază la ambasadă.
– Spune drept, n-ai stat de vorbă cu Nicu Dragomir ? întreb eu.
– Ce Dragomir, bă ? Se arată Constantinescu jignit că aş putea să-l bănuiesc de lipsă de personalitate. Cu zăpăcitul ăla ? Numai gălăgia e de el. Uite, dacă aruncăm o vorbă, toţi băieţii spun da.
– Şi unde aruncăm vorba ? îl întreb eu.
– Facem o şedinţă cu toţii şi gata !
– O faci tu ?
– Hai, măi, o facem cu toţii. Vorbesc eu cu băieţii şi la adunare luăm toţi cuvântul. Ce zici – mă întreabă el pe mine – tu ai mai schimbat unul ?
Azi, Constantinescu este plin de entuziasm: se şi vede vorbind mulţimilor …
– Măi Costy, dar tu nu vezi ce situaţie e acum ? Nu vezi cum se agită vecinii noştri ? O să se spună că ne-am molipsit şi noi de la alţii. Vlase se bucură de sprijinul consilierului Pădureţu de la ambasadă; zice Pădureţu că ne-am răzvrătit.
– Dacă votează toţi ?
– Eşti tu sigur că votează toţi ? N-a vrut odată Dragomir, cel plin de iniţiative, să-l schimbe ? Au început doi, trei să facă unele remarci critice, ţi-aminteşti ? A luat cuvântul şi Dragomir, dar a fost de ajuns ca, în timp ce vorbea, cu patos, ca de obicei, să-l întrerupă Vlase, pentru a-i cere să repete câteva cuvinte mai tari, spunând apoi aşa, în treacăt: „calomnie”. Celorlalţi vorbitori le-a pierit vocea; când le-a venit rândul, au criticat în general, fără să nominalizeze, unii chiar au renunţat la cuvânt. Dragomir îi înghiontea, dar degeaba; s-a ales doar cu duşmănia lui Vlase.
– Acum situaţia e alta, toţi vor să-l schimbăm, insistă Constantinescu, cu siguranţă în glas.
– Vor ei, dar nu cred că e momentul potrivit. Ştii cum se va interpreta asta în contextul actual ? Răzvrătire …
– Răzvrătire ? Dacă votează toţi ? Şi-apoi, cine e Vlase ?
– În primul rând, că nu ştiu dacă votează toţi. În al doilea, că n-o să stea nimeni să analizeze acum, pe fond, cine e şi cine nu e Vlase. De bine, de rău, a fost ales, se bucură de încrederea lui Pădureţu de la ambasadă. O să te întrebe: de ce nu l-aţi schimbat până acum ? De ce aţi ales tocmai momentul ăsta ? Ştii ce o să răspundă băieţii tăi, despre care crezi că vor vota „în unanimitate” ? Păi, Constantinescu şi prietenii săi au zis. Te trezeşti, în cazul cel mai bun, profesor de educaţie fizică la Atârnaţii din Deal sau mai ştiu eu unde …
– Măi, da fricos mai eşti ! Te credeam altfel …
– Nu e vorba de frică, te asigur, ci de o apreciere lucidă a situaţiei: propui o acţiune sortită de la început eşecului, ba chiar pasibilă de cine ştie ce interpretări. Uite, eu am avut un schimb de păreri cu Spătaru şi vor să mă cheme la organizaţie …
– Păi, cu Spătaru ţi-ai găsit tu să discuţi ? intervine Vlad.
– Am schimbat două-trei vorbe, la bufet. N-am spus nimic deosebit, nu-l ştiam ? S-a enervat că nu sunt de acord cu ideile lui depăşite. I-a şi spus lui Vlase. Să admitem că dăm curs propunerii şi facem o convocare. A doua zi apare precis consilierul Pădureţu şi te ia la întrebări: „Ai convocat adunarea ?” Da. „Ai vrut să-l schimbi pe Vlase ? ” Da. „Era el ales şi confirmat de ambasadă ? ” Era.
– Vom arăta că nu corespunde, se repede Constantinescu.
– De ce n-aţi spus mai înainte că nu corespunde, vei fi întrebat, în continuare. Şi-apoi, ce vină îi aduci: că informează ambasada ? E datoria lui s-o facă. Sau că se amestecă în treburile studenţilor şi ale aspiranţilor ? E preşedintele comitetului organizaţiei. Vlase o să spună că nu şi-a depăşit atribuţiile, dacă i-a cerut lui X să frecventeze cursurile, deşi are scutire de la decan: i-a vrut binele. Mizeriile pe care ni le face nouă nu le poate înţelege Pădureţu. E chestiune de optică. Cred că nu-i momentul, se va interpreta altfel, totul … Vlase e abil, oamenii îşi pierd repede curajul, sau sunt indiferenţi. Între răul de a-l suporta pe Vlase şi perspectiva de a fi trimişi înapoi în ţară, ei nu vor sta la îndoială; îl vor accepta pe primul.
Discuţia noastră improvizată s-a încheiat fără niciun rezultat concret.
* * *
După întrevederea, în trei, de la organizaţie – unde am fost, într-adevăr, chemat de Vlase –, când s-a lămurit ce a spus şi ce n-a spus fiecare dintre noi – întrevedere la care Spătaru a refuzat să participe, fiind prezent doar Damian, martor întâmplător la discuţie – i-am relatat, în cursul unei vizite, prietenului meu Victor Andreescu cele petrecute. Om cu multă experienţă, el mi-a cerut întâi unele amănunte, în legătură cu discuţia avută cu Spătaru. Am încercat să-i explic, mai pe larg, cum văd eu procesul înnoirilor şi cum îl înţelege – sau nu-l înţelege – Spătaru. Prietenul Andreescu m-a prevenit: „Tu să nu filosofezi, cum ai obiceiul. S-ar putea să ţi se ceară o declaraţie scrisă, sau chiar mai multe. Să spui esenţialul, clar şi precis, şi să ţii bine minte ce-ai scris prima dată. Orice nepotrivire sau explicaţie suplimentară e în defavoarea ta. Să ţii minte asta ! De altfel, eşti băiat deştept şi înţelegi repede”, a adăugat Andreescu, spre a sublinia însemnătatea recomandărilor sale.
M-am convins, curând, că prietenul meu a avut dreptate. Un secretar de la ambasadă, venit cu treburi la Leningrad – consilierul Pădureţu fiind ocupat la Moscova –, mi-a cerut să-i relatez discuţia cu Spătaru; nu avea nici el o părere prea bună despre acest aspirant: când trece prin Moscova, le solicită celor de la ambasadă diverse servicii – de parcă ar fi demnitar – şi, uneori, le dă lecţii despre felul în care trebuie să-şi organizeze munca. „Şi asta numai pentru că, în ţară, lucrează acolo unde lucrează, la Şcoala Superioară de Partid”. În încheiere, secretarul mi-a cerut să scriu o declaraţie şi m-a sfătuit să evit în viitor discuţiile de acest gen.
Peste două zile am fost convocaţi la o adunare extraordinară pe oraş. Într-o atmosferă apăsătoare, s-a ţinut un amplu referat despre îndatoririle studenţilor şi aspiranţilor de aici, iar Vlase a prezentat un raport asupra principalelor sarcini ale organizaţiei românilor, din Leningrad. Între altele, s-au dat exemple negative de studenţi care, în loc să-şi vadă de studiu, au făcut aprecieri greşite asupra evenimentelor politice din ultima vreme, au răspândit calomnii la adresa preşedintelui de comitet, i-au pus întrebări nelalocul lor. Asemenea elemente nu onorează bursa acordată de statul nostru; s-a luat hotărârea să li se suspende bursa şi să fie trimise în ţară. Într-o scurtă pauză, în care s-au făcut înscrieri la cuvânt, am mai aflat –pe lângă ceea ce ştiam şi eu – cam ce s-a spus atât de grav; când a auzit ce întorsătură a luat cursul evenimentelor din Ungaria – prin intervenţia tancurilor sovietice – o studentă la istorie a exclamat: „Extraordinar ! La fel ca în 1848, când ţarul a dat celebrul «pricaz»: «Domnilor ofiţeri – pe cai !»”. Alţi studenţi au exprimat părerea că ar trebui să se renunţe la cotele obligatorii impuse ţăranilor. Câţiva l-au întrebat, insinuant, pe Vlase cum se mai simte, dacă doarme bine, dacă n-are de gând să-şi prezinte demisia etc.
Printre cei care au luat cuvântul în a doua parte a şedinţei a fost şi … Constantinescu. El a aprobat „întrutotul” referatul şi a vorbit cu elocinţă despre îndatoririle studenţilor de a fi primii la învăţătură. Apoi a condamnat, în termeni bine aleşi, purtarea celor care, în loc să se ocupe de pregătirea seminariilor, bârfesc, comentează evenimente din alte ţări, aduc critici neprincipiale tovarăşului Vlase şi îi cer socoteală asupra activităţii sale, într-un cadru neorganizat, manifestând tendinţe anarhice. A fost, ca de obicei în asemenea ocazii, aplaudat, începând cu prezidiul.
În drum spre cămin, Constantinescu a continuat să peroreze cu convingere, mergând de la un grup la altul, dând mâna cu toţi, culegând roadele succesului său oratoric. S-a apropiat şi de micul grup în care mă aflam eu, împreună cu Moraru; a părut o clipă surprins, văzând răceala din privirile mele şi a trecut repede mai departe, salutându-ne doar în treacăt. Un student venit recent, care stătuse lângă noi în timpul şedinţei şi rămăsese tot cu noi la întoarcere, a exclamat plin de admiraţie:
– Deştept băiat Constantinescu ăsta !
Va urma…