După zeci de ani de refuz arogant, cineva a rostit adevărul despre Europa. Vorbind în Luxemburg, la o întîlnire a liderilor dreptei, Preşedintele Consiliului European, Donald Tusk, a denunţat în modul cel mai clar iluzia vinovată a Europei Unite. Tusk e un personaj cheie în sistem şi asta a făcut intervenţia lui cu atît mai surprinzătoare. Însă cuvintele lui Tusk erau aşteptate de multă vreme şi, de altfel, s-ar putea ca ele să fi venit prea tîrziu.
Criza Uniunii Europene e veche. Erorile şi dogmatismul pro-UE au agravat-o. Orice punct de vedere critic a fost respins înainte de o dezbatere propriu zisă. Treptat, fidelitatea faţă de linia oficială a devenit un cult obligatoriu, iar criticii direcţiei au fost sistematic declaraţi eretici. În aceste condiţii, distanţa între conducători şi conduşi a crescut şi s-a transformat în ruptură. Peste tot în statele membre ale UE au apărut voci exasperate de suficienţa liniei oficiale. În numeroase state membre occidentale aceste voci s-au transformat în mişcări politice, iar mişcările politice au început să adune voturi. Adevărat, adesea, noile mişcări anti-UE au îmbrăţişat un populism pătimaş. Liderii acestor curente au practicat demagogia naţionalistă şi au sărit fără ezitare peste cerinţele minime ale raţiunii. Dar toate aceste derapaje nu schimbă cu nimic miezul problemelor.
Nemulţumirea societăţilor europene e legitimă. În plus, liderii UE au crezut tot timpul că e de ajuns să îi afurisească pe anti-europeni şi atît. Fără soluţii noi şi fără cel mai mic semn de înţelegere faţă de problemele mari ale societăţii, liderii europeni au lăsat liber şi chiar au lărgit spaţiul de protest, spaţiul în care s-a vărsat iritarea populară. Demagogii anti-UE n-au făcut altceva decît să capteze iritarea zecilor de milioane de oameni care, de la un cap la celălalt al Europei, s-au simţit abandonaţi şi dispreţuiţi de sistem. Din Grecia pînă în Finlanda şi din Spania pînă în Danemarca, un front masiv a început să folosească fiecare nou rînd de alegeri pentru a trimite mesaje radicale şi disperate elitelor europene.
În Marea Britanie, o veche tradiţie istorică de suveranitate a intrat în conflict deschis cu UE. Pe 23 iunie, britanicii se vor pronunţa prin referendum pentru sau împotriva menţinerii Marii Britanii în Uniunea Europeană. Toate sondajele spun că lupta e strînsă şi rezultatul imprevizibil. Acesta e momentul în care a intervenit discursul lui Tusk. Situaţia aduce periculos de mult cu imaginea unui căpitan care vorbeşte în faţa echipajului adunat pe punte despre problemele vasului care tocmai se scufundă. Problemele descrise de Tusk sînt mari şi reale, fără să fie singurele chestiuni nerezolvate ale UE.
Discursul rostit de Donald Tusk, în Luxemburg, la întrunirea liderilor dreptei, va intra în istorie, fie ca strigătul care a readus Europa la realitate, fie ca predică tîrzie şi fără rost. Tusk a atins precis lucruri demult vizibile. Mai întîi, izolarea nepermisă şi bolnăvicioasă a elitelor europene. Ca de atîtea ori în istorie, un ideal a luat locul politicii, şi-a orbit susţinătorii şi a trecut în utopie. Ideea Europei Unite a devenit un fetiş. Utopia revenit şi a exclus realitatea. Liderii UE au decis că naţiunile sînt depăşite şi pot fi remodelate ca un aluat docil. Liderii europeni au decis, de asemenea, că dezbaterea şi lupta de idei sînt formule demodate, de vreme ce toată lumea e datoare să fie de acord cu proiectele elitei. Restul a venit de la sine. Liderii europeni au continuat să împingă înainte proiect după proiect de unificare: politică, monetară, economică, fiscală şi, mai nou, militară. Experienţa traumatică adusă în Sudul Europei de moneda euro a lăsat indiferente elitele. Un val de dogmatism a acoperit toate discursurile şi deciziile luate de birocraţi numiţi şi nu aleşi.
Tusk nu a amintit-o, dar ideea cea mai toxică degajată de elitele politice a fost confuzia repetată între Uniunea Europeană şi Europa. Ideea după care UE e actuala formă de organizarea unei mari părţi a spaţiului european a fost interzisă. În locul ei, a apărut dogma după care UE e un corp divin intangibil. Pe scurt: nu UE e o creaţie a Europei ci invers.
Elitele UE au trecut, astfel, prin experienţa clasică a partidelor şi mişcărilor care se auto-sanctifică. Tot nerostită de Tusk, dar reală şi gravă e ideea după care europenii trebuie să fie automat de acord cu migraţia în masă şi cu alterarea propriei culturi. Tusk s-a apropiat de această temă în cel mai curajos punct al discursului lui. El a notat vidul valoric, acel gol pe care nenumăraţi europeni îl resimt şi îl vor eliminat.
Tusk a invocat valorile creştine şi a devenit, astfel, primul lider de sistem european care revine la reperele spirituale ale Europei creştine. Pînă la discursul lui Tusk, regula UE spunea că Europa nu mai are nevoie de creştinism, iar adepţii valorilor creştine sînt un trib rămas în urmă şi jenant pentru faţa Europei moderne. Tusk a spart gheaţa şi a reabilitat dimensiunea creştină a Europei, dar lucrurile nu se vor opri aici. Presiunea asupra eticii europene şi asupra stabilităţii de caracter a individului vine şi va continua să vină dintr-o mie de –isme paroxiste şi militante. Apelul lui Tusk nu va rămîne necriticat, dar chiar aşa libertatea ca acţiune critică a gîndirii a făcut primul pas înainte, după o încremenire care a adus Europa în pragul asfixiei. Sau, poate, dincolo de el. Nu vom ştii asta decît dacă acceptăm că Europa trebuie să-şi reamintească din ce creşte libertatea. Eliberarea Europei trece prin spiritul pregătit să recunoască adevărul.
Traian Ungureanu, 3 iunie 2016
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.
Bun articol. În esenţă:
Cu privire la ultimul paragraf am rezerve.
Articol foarte corect si asteptat de mult, mai trebuie sa scrieti unul despre batalioanele de jurnalisti tonomate care au scris la comanda in favoarea noii secte de la Bruxelles. Personal am sustinut neconditionat proyectul UE pana cand doamana Merkel s-a grabit sa invite in europa lui bunicul musulmani fara sa ma intrebe si pe mine, de parca noi eram straini pe propriul continent.